Vladimir Moldavsky

Pictor ucrainean contemporan suprarealist (cum altfel? ;-), specializat în portrete (fascinant de) groteşti. Unele dintre picturi sunt realizate împreună cu James Sebor, pe siteul căruia l-am şi descoperit de altfel, la rubrica guests. Mi se pare mai complex decât Sebor, are un stil mult mai unitar şi mai personal (şi muuult mai multe lucrări)

…şi un album cu lucrări black & white

Anunțuri
Published in: on Iunie 20, 2009 at 11:24 am  Comments (4)  

James Sebor

Creator al unui univers minimalist si tehnic pana in cele mai mici detalii, aflat la granita dintre ludic si grotesc – James Sebor

„I paint to explore the hidden realms of the psyche, to express the anguish and beauty of life and just to see “What will happen if I try this?”
Site-ul oficial al artistului: http://www.seaboarcreations.com/

Published in: on Iunie 19, 2009 at 5:48 pm  Comentarii închise la James Sebor  

Sombreros

Update post-vizionare spectacol: Am venit dezamăgită de la Sombreros, nu mă aşteptam să fie aşa. Mi s-a părut un spectacol lipsit de unitate prin trecerile bruşte de la momente lirice la cele amuzante, de cele mai multe ori de un umor ieftin, uşor digerabil (clasicul accent pe sexualitate etc). Nu îmi plac spectacolele lipsite de eterogenitate. Sombreros ar fi putut fi în egală măsură un spectacol reuşit de circ sau de teatru, unul sobru, dramatic, sau unul vesel, alert, cu o atmosfera colorată strident. Dacă era ori una, ori alta, era perfect. Dar aşa a fost un ghiveci (un simplu exemplu – muzică clasică alături de latino). Mi-a părut teribil de rău la gândul ce act artistic desăvârşit ar fi putut fi acest Sombreros. Jocurile de lumini şi de umbre au fost într-adevăr spectaculoase, dar nu îndeajuns pentru a crea acel efect de transă cu care s-au lăudat la început francezii. Iar comparaţia cu Angelin Preljocaj (şi al său excelent spectacol Alba ca Zăpada) e complet nejustificată, chiar nu văd ce i-ar putea lega înafară de faptul că sunt francezi amândoi. Şi asta numai pentru că Philippe Decouflé e un nehotărât care vrea să împace toate genurile şi registrele deodată. Păcat.

12-solo lg_solo_scared_jump_500 GERMANY-FRANCE-DANCE-FESTIVAL-MOVIMENTOS GERMANY-FRANCE-DANCE-FESTIVAL-MOVIMENTOS

Un spectacol de dans contemporan şi multimedia semnat de unul dintre cei mai apreciaţi coregrafi francezi, Philippe Decouflé (în colaborare cu Compania DCA). Va avea loc la Opera Română din Bucureşti, pe 18 şi pe 19 iunie la ora 19.00 iar pe 20 iunie la ora 18.00.
Am fost azi să-mi iau bilet şi am fost surprinsă de faptul că în ciuda preţului foarte mic (26.5, respectiv 7.4 (!!!) lei) mai rămăseseră o mulţime de bilete nevândute. Cu siguranţă e un spectacol deosebit, sunt convinsă de asta atât din ce am citit în cronicile de pe diverse situri şi din programul Institului Francez, cât şi din comparaţia lui Philippe Decouflé cu Angelin Preljocaj, un alt mare coregraf francez al cărui spectacol Alba Ca Zăpada am avut ocazia să-l văd anul trecut prin iarnă şi de care am fost pur şi simplu fascinată.


„Sombreros este un spectacol coregrafic total, care îmbină arta video, muzica, teatrul, cinematograful şi, desigur, dansul, într-un vârtej plastic fascinat. Pe muzica lui Brian Eno, imaginile – omagiu lui Murnau şi filmelor „Western Spaghetti” – se succed în ritm alert umbre chinezeşti gigantice, strălucitoare, în alb şi negru, efecte vizuale produse printr-o tehnologie de cel mai înalt nivel, dar şi mijloace ingenioase cum ar fi, de exemplu, o lanternă, totul animat prin graţia energică a zece dansatori, actori şi muzicieni ai companiei DCA.

Urmărind Sombreros înţelegem de ce acest coregraf emoţionează şi încântă, de 20 de ani, publicul din lumea întreagă. Între banal şi extraordinar, între registrul popular şi cel sofisticat, între proximitatea cu publicul şi poezia elegantă, între simplitate directă şi virtuozitate, spectacolele sale abordează în profunzime ideea de divertisment, lăsându-ne, în acelaşi timp, emoţionaţi, amuzaţi şi, mai ales, încântaţi!”

Published in: on Iunie 16, 2009 at 6:04 pm  Comments (1)  

Deformaţii – O piesă suprarealistă

De acum 3 ani, când a avut loc premiera la Teatrul Luni de la Green Hours (unde se joacă în continuare), am revăzut piesa asta de 5 ori. Cu ocazia uneia dintre reveniri, am filmat câteva fragmente, cu gândul de a le da mai departe iubitorilor de teatru adevărat (adică VIAŢĂ pe pâine). Piesa are la bază texte scrise de Claudiu Komartin, Adina Zorzini (care joacă şi în piesă şi e absolut minunată) şi Mitoş Micleusanu (cea mai mare parte dintre texte fac parte din Organismecanisme, un volum la fel de suprarealist ca şi piesa, din care am postat mai jos câteva fragmente). Nu auzisem de niciunul dintre actorii din piesă înainte să o văd, sunt toţi actori tineri, incredibil de talentaţi, de expresivi, unul mai surprinzător ca altul : Toma Dănilă, Tudor Aaron Istodor, Adina Zorzini, Iulian Gliţă, Diana Cavallioti (singura care nu se ridică la nivelul piesei din cauza accentelor de patetism şi a neverosimilităţii scenelor pe care le interpretează individual şi care reuşesc să plictisească, dar în scenele jucate alături de Toma Dănilă sau de Adina Zorzini e ok).
Mult umor, multă poezie, multă joacă şi multă dramă în acelaşi timp… Deformaţii e o piesă imposibil de uitat, pe care nu poţi să nu o adori şi la care nu se poate să nu-ţi doreşti să revii. Pentru că e pur şi simplu altceva.

Multe, multe fotografii pe blogul Adinei Zorzini:
http://artazorzini.blogspot.com/2008_03_01_archive.html

Şi mai jos clipurile filmate de mine:

Câteva fragmente din textele care au stat la baza piesei găsiţi aici:

http://deformatii.blogspot.com/

Branhimera

Maftei a găsit Branhimera într-o vară, în urma accidentului cu obuzul din flori. El încerca să-şi găsească trupul cu privirea şi dintr-o dată, o vede… Branhimera nu s-a lăsat atinsă, a fugit ca o jivină goală şi s-a ascuns în pădure, nu departe de trupul cu schija aspră. Era o Branhimeră din flori, ca obuzul, dar era moale şi nu sărea în aer… Semăna cu un copil expirat, era un fel de inimă dezgolită… Avea glezne imposibile şi de fiecare dată şi le frângea, din neatenţie probabil sau din incapacitatea de-a traversa mlaştina cu sat scufundat. Mai demult, Batrânul Colivar i-a spus lui Maftei că Branhimera se va naşte din sângele lui, împrăştiat lângă pădure. Maftei a încercat să-şi stingă dorul în fântână, dar graurul era acolo, îi zâmbea din vârful răstignirii ca un martor de smoală. Maftei s-a ferit de ochii lui, a plâns şi a plecat cu dorul nestins. Iubita lui, nevasta altuia îl aştepta în pădure. Au fugit în pădure, au tot fugit până când au dat de florile care aşteptau sângele. Branhimera îi aştepta ascunsă în sine, nu departe de trupul de fier. Plângea şi netezea vertebrele obuzului somnoros. Era un joc prea complicat, un sistem tragic de descompunere imediată a lucrurilor. Branhimera ţipa şi se agoniza ca o pierdere de minte, încerca să-i alunge, dar vara era prea crudă… Maftei a murit toată vara, împreună cu femeia ce purta plodu’ altuia. Mâinile lor şi astăzi se mai ţin, lângă o scorbură de vulpe surdă.

Urechelniţa

Ieri noaptea urechelniţa viselor mi-a pătruns în ureche din nou. Mi-a mistuit creierul, iar în golul ce rămase, în întunericul sferic din craniul meu, a împletit un vis, o plasă dintr-un fir subţire, tremurător… Am visat-o pe Maria, sub capacul greu, împânzit de galeriile carilor. Era în rochia ei preferată, indigo cu flori galbene, un fel de mov înveninat. Râmele îndrăgostite şi oarbe, ascultau povestea ei despre neîmplinire. M-am trezit, am deschis ochii. Două fascicule de lumină au pătruns în pustiul sferic al minţii mele şi plasa împletită de către urechelniţă s-a aprins. Sfârâia şi se topea fumegând, iar urechelniţa s-a speriat şi a ieşit din urechea mea. A sărit jos şi a dispărut printre scândurile podelei şubrede. Aş fi putut s-o prind, s-o zdrobesc, dar ţineam la ea, mă obişnisem cu singurătatea pe care mi-o mângâia această urechelniţă a viselor. Nu se ascundea tot timpul. Numai dimineaţa, când lumina pătrundea în cuibul ei din capul meu, carbonizând păienjenişul zămislit în toiul nopţii, urechelniţa fugea şi se ascundea, dar se întorcea repede din ascunzătoare şi aproape toată ziua se plimba în voie prin casă.
În fiecare zi aveam musafiri, rude, prieteni, străini şi tare-mi era frică pentru urechelniţa mea. În orice clipă, cineva putea s-o strivească, dar ca prin minune, nu se întâmpla niciodată. Urechelniţa se plimba neînfricată printre ei, ocolindu-i, presimţind cine şi unde va călca, iar eu, resemnat, ascultam consolările mulţimii. Aveam impresia că ieşeam din timp, împreună cu urechelniţa invincibilă, dar astăzi, totul s-a spulberat…
Nu ştiu, spre fericirea sau nenorocirea mea, când au sosit musafirii, printre prieteni şi străini, am remarcat o femeie, o intrusă, care după atâta timp de hibernare meditativă, m-a făcut să tresar fascinat. N-o cunoşteam. Avea ochii negri, iar buzele aproape albe. Urechelniţa se plimba prin locuinţa mea, ocolind mulţimea, ca întotdeauna, dar atunci când străina s-a îndreptat către mine, un singur pas a făcut şi urechelniţa mea a dispărut sub talpa ei. A strivit-o. A omorat-o fără să-şi dea seama, privindu-mă drept în ochi, pierdută… S-a apropiat şi mi-a întins mâna subţire. Am auzit primele ei cuvinte, calde, ca un chihlimbar… “Condoleanţele mele!” Apoi străina mi-a spus cu o voce schimbată, şoptită: “Eu sunt Maria. Dar sincer, îmi pare rău pentru coincidenţă şi sper să nu te întristeze prea mult.”

Petruşka – porcul trist

Într-o dimineaţă, Petruşka – porcul trist, s-a trezit, s-a uitat în părţi şi a întrebat: De ce, de ce acum, de Crăciun? Dar n-a apucat el bine să se întristeze, că a intrat Gavril – gospodarul, cu baioneta în mâna vânjoasă şi a spus: Hai Petruşka, lasă poeziile şi hai, oaspeţii vin mâine, iar piftia încă nu-i gata. Petruşka s-a uitat întristat la Gavril şi l-a întrebat: De ce, de ce? Spune-mi, ce ţi-am făcut? Cum adică ce mi-ai făcut, a întrebat Gavril. Nu mi-ai făcut nimic, dar aşa se cuvine, asta-i soarta Petruşka, ăsta-i destinul… Cărniţa e bună, şi doar n-am cheltuit cu tine degeaba atâtea castroane de lături, atâta zahăr, atâta pâine. Atunci Petruşka a spus: Bine gospodarule, fă cum vrei, dar aş vrea să-mi îndeplineşti o dorinţă înainte de moarte. Aş vrea să te duci la editură cu poeziile mele şi să încerci să le publici. Dacă voi fi mort, ei o să publice neaparat o carte, iar tu, gospodarule te vei îmbogăţi şi vei deveni boier. Şi dacă vei deveni boier, te rog mult să-mi faci şi mie un mormânt mai frumos, măcar o lespede de marmură pe care să fie scris numele meu, Petruşka, şi o poezie de-a mea nu prea mare. Aceasta:

Treuca mea e mititică
Sunt murdar şi singurel
Viaţa-i scurtă dar frumoasă
Vreau un rai mai mititel

Gospodarul înlăcrimat s-a apropiat de porc, l-a scărpinat după ureche şi i-a spus: Îţi promit Petruşka, voi duce poeziile tale la editură.
Piftia a fost bună şi familia a mâncat în linişte şi smerenie, evitând să-şi intersecteze privirile.

Omida care linge luna

Omida care linge luna s-a născut în 1993, într-o familie de omizi nevoiaşe, nu departe de localitatea Ciorba Lupului. Tatăl omizii, un vierme de mătase înstărit şi respectat în cercurile omizilor intelectuale, nu s-a afirmat în timpul vieţii şi a încercat să se afirme în timpul morţii, prin intermediul sistemului de multiplicare a reţelei U1. Această reţea a fost interzisă în 1998, iar tatăl omizii care linge luna a fost nevoit să abandoneze sistemul de multiplicare. Mama omizii, un soi de larvă intelectuală foarte sufletistă, dar mai puţin raţională, a lucrat o perioadă la uzina de zahăr, dar a intrat în şomaj din cauza reducerii personalului care prefera mai mult de nouăsprezece linguriţe de zahăr la ceai. În semn de protest omida a pornit o campanie foarte stranie, dar a eşuat.

De mic copil, Omida care linge luna, a rămas singură, deoarece maică-sa a fost închisă la ospiciul supraetajat, Piramida lui Pavluşa, iar taică-său nu mai dădea semne de viaţă. Omida a fost nevoită să-şi poarte singură de grijă, a studiat o vreme îndelungată învăţăturile marelui Colibaba, iar în anul 1999 s-a călugărit şi s-a înscris în armata de profanare a culturilor muribunde din Valea Ostrov. În iunie 1999 omida a refuzat premiul “Schizo” pentru cel mai dur comportament în timpul campaniei de profanare a mormintelor, iar în august a fost selectată pentru misiunea spaţială “Purceluşii de oţel” şi a vizitat planeta ucigaşă Gluba, unde a exterminat răul. În octombrie Omida care linge luna s-a întors în livada natală şi s-a înscris în Dimensiunea a Doua. Aceasta dimensiune a fost înfiinţată de către Untilă Imunocidu în 1892, la Calaraşii Moi.

(fragmente din ORGANISMECANISME de Mitoş Micleuşanu)

Published in: on Iunie 14, 2009 at 1:06 pm  Comentarii închise la Deformaţii – O piesă suprarealistă  

Telenovelă în teatru-Portretul doamnei T

Portretul_doamnei_T_000.sized
Avertizare: Cronica de mai jos îi va scandaliza pe cei care nu cunosc conceptele de „simţ critic” şi „selectivitate” şi care cred că această cronică ar reflecta viziunea mea generală asupra lumii (Thank God, NO :))). Câtă vreme există teatre precum Odeon, Act, Naţional, regizori precum Alexandru Dabija, Radu Afrim şi Dragoş Galgotiu, dramaturgi români precum Matei Visniec, acest lucru nu se va întâmpla. Şi din fericire mereu vor exista oameni minunaţi ca ei

Teatrul Mic este teatrul cu cea mai urâtă sală din câte mi-a fost dat să văd vreodată. Iar piesele sunt pe măsură. Ultima dată când am ajuns aici am plecat la mijlocul piesei (e vorba despre moralizatoarea „Cum gândeşte Amy”), iar când am văzut ca „Hamelin, legea tăcerii” a primit premiul pentru cea mai bună piesă la Festivalul de teatru de la Braşov nu am putut decât să mă mir şi să-mi spun că e probabil excepţia care confirmă regula.
Zilele trecute am fost la piesa „Portretul doamnei T” , la care mi-am luat bilet ca să o văd pe marea actriţă Olga Tudorache. Mare naivitate să te duci la o piesă numai pentru actorii care joacă (era cât pe ce să fac prostia asta şi cu „Iubiri interzise”, noroc că s-au ars alţii înaintea mea). Pretenţiilor de piesă psihologică li se opune o piesă simpluţă, slăbuţă, o telenovelă îmbârligată care sună cam aşa: pictorul Marius e trimis de fiul doamnei T, Andrei, plecat de multă vreme în Australia, să îi facă acesteia portretul. Timp de jumătate de piesă, doamna T încearcă să ghicească cin’ să fie cel care vrea un portet cu ea, prilej ca să întrebe de trei ori la rând dacă nu cumva e vorba despre actorul Doru, o iubire de-a ei din tinereţe pentru care s-a făcut actriţă. Din vorbă-n vorbă, se ajunge la subiectul Andrei şi la a sa viaţă amoroasă extrem de complicată: Andrei a fost cândva îndrăgostit exact de fosta iubită a pictorului, Roxana (n-o să mai comentez şi în legătură cu numele tâmpite ale personajelor), care între timp mai trăia şi cu pictorul (care la rândul lui avea altă relaţie pe vremea aceea), dar şi cu un boşorog care moare de moarte bună într-o excursie a celor trei, un soi de menage a trois deghizat (este de o mare sensibilitate momentul în care Roxana şi pictorul stau lângă mort flirtând unul cu altul :)). Ei bine, drumurile Roxanei şi ale pictorului se vor intersecta din nou mai târziu, la Roma, unde ca orice artist care se respectă, pictorul locuieşte într-o garsonieră mizeră populată de ploşniţe (prilej pentru doamna T să emită un banc de doi bani despre americanul scârbit de whiskey pentru că miroase a ploşniţă, spre deosebire de bietul rus pentru care strivirea unei ploşniţe e un prilej fericit să-şi amintească de gustul inaccesibilului whiskey). Cei doi se căsătoresc, dar la scurtă vreme Roxana îl va părăsi pentru Andrei (fost student la Medicină, iubitul unei tipe ciudate cu părul mov – Silvia – după cum o descrie doamna T), cu care va petrece o săptămână de vis la mare, după care vor emigra în Australia.
Acum că am epuizat subiectul piesei (de mare complexitate :)), să trecem la suportul tehnic – scenografic al piesei: nenea care se ocupă cu luminile stă undeva în rândul din mijloc şi din când în când, pentru crearea unei lumini difuze, se foloseşte de un … carton maro pe care îl aşază în faţa obiectivului. „Portretul” de pe şevaletul pictorului este o fotografie cu doamna T din piesa „Peşte cu mazăre ” de la Metropolis (=)) pe fundalul căreia se proiectează din când în când imaginea sepia a doi indivizi sărutându-se. Anonima regizoare Liana Ceterchi mai are muuuuult de învăţat de la colegii ei mai mari.
Dar să mă opresc şi asupra altui anonim – Lucian Nuţă – a cărui replică de bază (de mare efect) este „DA”, pronunţat cu o afectare enervantă. Am numărat: sunt peste 40 de da-uri în întreaga piesă (autoarea chiar nu putea să mai renunţe la .. să spunem jumătate dintre ele, atât cât să nu ieşi agasat de cuvântul ăsta monosilabic?). Cealaltă replică, şi ea de mare efect şi compusă tot dintr-un cuvânt monosilabic, este „Ce?”, la care doamna T sare ca o leoaică de fiecare dată (de astă dată doar de vreo 15 ori): „Poftim, nu ce!”.
E adevărat că dintr-un text de doi bani precum cel de Ana-Maria Bamberger nu se putea face mare lucru. O altă remarcă ar fi faptul că talentata dramaturgă ar fi putut măcar să aleagă un titlu care să nu trimită la romanul lui Camil Petrescu, chiar dacă soarta a făcut ca numele de familie al doamnei Olga Tudorache să aibă aceeaşi iniţială.
A, ar mai fi şi afişul urât, pur şi simplu urât (vezi afişele la piesele lui Radu Afrim pentru comparaţie).
Olga Tudorache e o actriţă mare în piese mici. Să ajungi până la vârsta asta fără să fii capabil de simţ critic faţă de piesele în care joci mi se pare teribil de trist, cu atât mai mult cu cât eşti un actor / o actriţă de geniu.

Published in: on Iunie 14, 2009 at 10:45 am  Comentarii închise la Telenovelă în teatru-Portretul doamnei T  

Dans la Odeon

un album de Robertin Iuga

galerie.liternet.ro/slideshow.php?set_albumName=robertin_iuga_dans_la_odeon

Dans_la_Odeon001

Published in: on Iunie 12, 2009 at 8:25 pm  Comentarii închise la Dans la Odeon  

Vladimir Kush 2

78301_vladimir_kush
Am luat la rand toate cele 37 de pagini de pe google images care corespundeau criteriului de cautare „Vladimir Kush”, cat si cele vreo 20 de site-uri dedicate artistului, ca sa imi completez colectia. Acum vreau sa cred ca nu-mi mai lipseste nicio lucrare de-a lui din albume.

Published in: on Iunie 7, 2009 at 4:20 pm  Comments (1)  

Yerkaworld

Jacek Yerka e un pictor suprarealist polonez, specializat in pictura lumilor imaginare (de altfel in 1995 a obtinut premiul World Fantasy Award pentru cel mai bun artist al anului pentru albumul „The Fantastic Art of Jacek Yerka”). Asadar lumi de poveste, pline de detalii savuroase, care aduc uneori a Peter Bruegel, un alt maestru al detaliului, al picturii punctuale (de altfel unul dintre preferatii lui Yerka). Case zburatoare, lumi subacvatice, dinozauri metamorfozati in masini si multe, multe camere teleportate in gradini sau pe fundul oceanelor, casute compartimentate in cele mai mici detalii, tehnica impletita cu natura (vezi pictura cu locomotiva care lasa in urma fum alcatuit din….coroane de copaci infloriti). Un univers labirintic, plin de subtilitati, cu o compozitie provocatoare pentru orice privitor inrait de picturi suprarealiste. Long live daydreaming!

Published in: on Iunie 6, 2009 at 10:50 am  Comments (3)  

Forever Surrealism!

Eugen Bratfanof este un pictor suprarealist roman pe care l-am descoperit de curand si care m-a fascinat de-a dreptul cu ale sale „portrete imaginare ale unor oameni reali”, portrete adesea suprapuse, transparente, chipuri intersectandu-se pe muzica viorilor, chipuri cu ochi mari, expresivi, din care porneste vraja degajata de fiecare pictura a sa…

 Mi se pare extraordinar de trist ca un pictor atat de talentat, cu un stil foarte personal si original, este atat de putin cunoscut chiar si in randul iubitorilor de arta. Ca avem impresia ca Victor Brauner este practic singurul „mare pictor” suprarealist roman si in rest am mai auzit de Sabin Balasa, a carui publicitate nu are mai nimic de-a face cu valoarea picturilor lui. Probabil ca avea dreptate cine spunea ca artistii, cu cat sunt mai geniali, cu atat sunt mai anonimi…

Published in: on Iunie 4, 2009 at 9:29 pm  Comments (1)