Deformaţii – O piesă suprarealistă

De acum 3 ani, când a avut loc premiera la Teatrul Luni de la Green Hours (unde se joacă în continuare), am revăzut piesa asta de 5 ori. Cu ocazia uneia dintre reveniri, am filmat câteva fragmente, cu gândul de a le da mai departe iubitorilor de teatru adevărat (adică VIAŢĂ pe pâine). Piesa are la bază texte scrise de Claudiu Komartin, Adina Zorzini (care joacă şi în piesă şi e absolut minunată) şi Mitoş Micleusanu (cea mai mare parte dintre texte fac parte din Organismecanisme, un volum la fel de suprarealist ca şi piesa, din care am postat mai jos câteva fragmente). Nu auzisem de niciunul dintre actorii din piesă înainte să o văd, sunt toţi actori tineri, incredibil de talentaţi, de expresivi, unul mai surprinzător ca altul : Toma Dănilă, Tudor Aaron Istodor, Adina Zorzini, Iulian Gliţă, Diana Cavallioti (singura care nu se ridică la nivelul piesei din cauza accentelor de patetism şi a neverosimilităţii scenelor pe care le interpretează individual şi care reuşesc să plictisească, dar în scenele jucate alături de Toma Dănilă sau de Adina Zorzini e ok).
Mult umor, multă poezie, multă joacă şi multă dramă în acelaşi timp… Deformaţii e o piesă imposibil de uitat, pe care nu poţi să nu o adori şi la care nu se poate să nu-ţi doreşti să revii. Pentru că e pur şi simplu altceva.

Multe, multe fotografii pe blogul Adinei Zorzini:
http://artazorzini.blogspot.com/2008_03_01_archive.html

Şi mai jos clipurile filmate de mine:

Câteva fragmente din textele care au stat la baza piesei găsiţi aici:

http://deformatii.blogspot.com/

Branhimera

Maftei a găsit Branhimera într-o vară, în urma accidentului cu obuzul din flori. El încerca să-şi găsească trupul cu privirea şi dintr-o dată, o vede… Branhimera nu s-a lăsat atinsă, a fugit ca o jivină goală şi s-a ascuns în pădure, nu departe de trupul cu schija aspră. Era o Branhimeră din flori, ca obuzul, dar era moale şi nu sărea în aer… Semăna cu un copil expirat, era un fel de inimă dezgolită… Avea glezne imposibile şi de fiecare dată şi le frângea, din neatenţie probabil sau din incapacitatea de-a traversa mlaştina cu sat scufundat. Mai demult, Batrânul Colivar i-a spus lui Maftei că Branhimera se va naşte din sângele lui, împrăştiat lângă pădure. Maftei a încercat să-şi stingă dorul în fântână, dar graurul era acolo, îi zâmbea din vârful răstignirii ca un martor de smoală. Maftei s-a ferit de ochii lui, a plâns şi a plecat cu dorul nestins. Iubita lui, nevasta altuia îl aştepta în pădure. Au fugit în pădure, au tot fugit până când au dat de florile care aşteptau sângele. Branhimera îi aştepta ascunsă în sine, nu departe de trupul de fier. Plângea şi netezea vertebrele obuzului somnoros. Era un joc prea complicat, un sistem tragic de descompunere imediată a lucrurilor. Branhimera ţipa şi se agoniza ca o pierdere de minte, încerca să-i alunge, dar vara era prea crudă… Maftei a murit toată vara, împreună cu femeia ce purta plodu’ altuia. Mâinile lor şi astăzi se mai ţin, lângă o scorbură de vulpe surdă.

Urechelniţa

Ieri noaptea urechelniţa viselor mi-a pătruns în ureche din nou. Mi-a mistuit creierul, iar în golul ce rămase, în întunericul sferic din craniul meu, a împletit un vis, o plasă dintr-un fir subţire, tremurător… Am visat-o pe Maria, sub capacul greu, împânzit de galeriile carilor. Era în rochia ei preferată, indigo cu flori galbene, un fel de mov înveninat. Râmele îndrăgostite şi oarbe, ascultau povestea ei despre neîmplinire. M-am trezit, am deschis ochii. Două fascicule de lumină au pătruns în pustiul sferic al minţii mele şi plasa împletită de către urechelniţă s-a aprins. Sfârâia şi se topea fumegând, iar urechelniţa s-a speriat şi a ieşit din urechea mea. A sărit jos şi a dispărut printre scândurile podelei şubrede. Aş fi putut s-o prind, s-o zdrobesc, dar ţineam la ea, mă obişnisem cu singurătatea pe care mi-o mângâia această urechelniţă a viselor. Nu se ascundea tot timpul. Numai dimineaţa, când lumina pătrundea în cuibul ei din capul meu, carbonizând păienjenişul zămislit în toiul nopţii, urechelniţa fugea şi se ascundea, dar se întorcea repede din ascunzătoare şi aproape toată ziua se plimba în voie prin casă.
În fiecare zi aveam musafiri, rude, prieteni, străini şi tare-mi era frică pentru urechelniţa mea. În orice clipă, cineva putea s-o strivească, dar ca prin minune, nu se întâmpla niciodată. Urechelniţa se plimba neînfricată printre ei, ocolindu-i, presimţind cine şi unde va călca, iar eu, resemnat, ascultam consolările mulţimii. Aveam impresia că ieşeam din timp, împreună cu urechelniţa invincibilă, dar astăzi, totul s-a spulberat…
Nu ştiu, spre fericirea sau nenorocirea mea, când au sosit musafirii, printre prieteni şi străini, am remarcat o femeie, o intrusă, care după atâta timp de hibernare meditativă, m-a făcut să tresar fascinat. N-o cunoşteam. Avea ochii negri, iar buzele aproape albe. Urechelniţa se plimba prin locuinţa mea, ocolind mulţimea, ca întotdeauna, dar atunci când străina s-a îndreptat către mine, un singur pas a făcut şi urechelniţa mea a dispărut sub talpa ei. A strivit-o. A omorat-o fără să-şi dea seama, privindu-mă drept în ochi, pierdută… S-a apropiat şi mi-a întins mâna subţire. Am auzit primele ei cuvinte, calde, ca un chihlimbar… “Condoleanţele mele!” Apoi străina mi-a spus cu o voce schimbată, şoptită: “Eu sunt Maria. Dar sincer, îmi pare rău pentru coincidenţă şi sper să nu te întristeze prea mult.”

Petruşka – porcul trist

Într-o dimineaţă, Petruşka – porcul trist, s-a trezit, s-a uitat în părţi şi a întrebat: De ce, de ce acum, de Crăciun? Dar n-a apucat el bine să se întristeze, că a intrat Gavril – gospodarul, cu baioneta în mâna vânjoasă şi a spus: Hai Petruşka, lasă poeziile şi hai, oaspeţii vin mâine, iar piftia încă nu-i gata. Petruşka s-a uitat întristat la Gavril şi l-a întrebat: De ce, de ce? Spune-mi, ce ţi-am făcut? Cum adică ce mi-ai făcut, a întrebat Gavril. Nu mi-ai făcut nimic, dar aşa se cuvine, asta-i soarta Petruşka, ăsta-i destinul… Cărniţa e bună, şi doar n-am cheltuit cu tine degeaba atâtea castroane de lături, atâta zahăr, atâta pâine. Atunci Petruşka a spus: Bine gospodarule, fă cum vrei, dar aş vrea să-mi îndeplineşti o dorinţă înainte de moarte. Aş vrea să te duci la editură cu poeziile mele şi să încerci să le publici. Dacă voi fi mort, ei o să publice neaparat o carte, iar tu, gospodarule te vei îmbogăţi şi vei deveni boier. Şi dacă vei deveni boier, te rog mult să-mi faci şi mie un mormânt mai frumos, măcar o lespede de marmură pe care să fie scris numele meu, Petruşka, şi o poezie de-a mea nu prea mare. Aceasta:

Treuca mea e mititică
Sunt murdar şi singurel
Viaţa-i scurtă dar frumoasă
Vreau un rai mai mititel

Gospodarul înlăcrimat s-a apropiat de porc, l-a scărpinat după ureche şi i-a spus: Îţi promit Petruşka, voi duce poeziile tale la editură.
Piftia a fost bună şi familia a mâncat în linişte şi smerenie, evitând să-şi intersecteze privirile.

Omida care linge luna

Omida care linge luna s-a născut în 1993, într-o familie de omizi nevoiaşe, nu departe de localitatea Ciorba Lupului. Tatăl omizii, un vierme de mătase înstărit şi respectat în cercurile omizilor intelectuale, nu s-a afirmat în timpul vieţii şi a încercat să se afirme în timpul morţii, prin intermediul sistemului de multiplicare a reţelei U1. Această reţea a fost interzisă în 1998, iar tatăl omizii care linge luna a fost nevoit să abandoneze sistemul de multiplicare. Mama omizii, un soi de larvă intelectuală foarte sufletistă, dar mai puţin raţională, a lucrat o perioadă la uzina de zahăr, dar a intrat în şomaj din cauza reducerii personalului care prefera mai mult de nouăsprezece linguriţe de zahăr la ceai. În semn de protest omida a pornit o campanie foarte stranie, dar a eşuat.

De mic copil, Omida care linge luna, a rămas singură, deoarece maică-sa a fost închisă la ospiciul supraetajat, Piramida lui Pavluşa, iar taică-său nu mai dădea semne de viaţă. Omida a fost nevoită să-şi poarte singură de grijă, a studiat o vreme îndelungată învăţăturile marelui Colibaba, iar în anul 1999 s-a călugărit şi s-a înscris în armata de profanare a culturilor muribunde din Valea Ostrov. În iunie 1999 omida a refuzat premiul “Schizo” pentru cel mai dur comportament în timpul campaniei de profanare a mormintelor, iar în august a fost selectată pentru misiunea spaţială “Purceluşii de oţel” şi a vizitat planeta ucigaşă Gluba, unde a exterminat răul. În octombrie Omida care linge luna s-a întors în livada natală şi s-a înscris în Dimensiunea a Doua. Aceasta dimensiune a fost înfiinţată de către Untilă Imunocidu în 1892, la Calaraşii Moi.

(fragmente din ORGANISMECANISME de Mitoş Micleuşanu)

Anunțuri
Published in: on Iunie 14, 2009 at 1:06 pm  Comentarii închise la Deformaţii – O piesă suprarealistă  
%d blogeri au apreciat asta: