Telenovelă în teatru-Portretul doamnei T

Portretul_doamnei_T_000.sized
Avertizare: Cronica de mai jos îi va scandaliza pe cei care nu cunosc conceptele de „simţ critic” şi „selectivitate” şi care cred că această cronică ar reflecta viziunea mea generală asupra lumii (Thank God, NO :))). Câtă vreme există teatre precum Odeon, Act, Naţional, regizori precum Alexandru Dabija, Radu Afrim şi Dragoş Galgotiu, dramaturgi români precum Matei Visniec, acest lucru nu se va întâmpla. Şi din fericire mereu vor exista oameni minunaţi ca ei

Teatrul Mic este teatrul cu cea mai urâtă sală din câte mi-a fost dat să văd vreodată. Iar piesele sunt pe măsură. Ultima dată când am ajuns aici am plecat la mijlocul piesei (e vorba despre moralizatoarea „Cum gândeşte Amy”), iar când am văzut ca „Hamelin, legea tăcerii” a primit premiul pentru cea mai bună piesă la Festivalul de teatru de la Braşov nu am putut decât să mă mir şi să-mi spun că e probabil excepţia care confirmă regula.
Zilele trecute am fost la piesa „Portretul doamnei T” , la care mi-am luat bilet ca să o văd pe marea actriţă Olga Tudorache. Mare naivitate să te duci la o piesă numai pentru actorii care joacă (era cât pe ce să fac prostia asta şi cu „Iubiri interzise”, noroc că s-au ars alţii înaintea mea). Pretenţiilor de piesă psihologică li se opune o piesă simpluţă, slăbuţă, o telenovelă îmbârligată care sună cam aşa: pictorul Marius e trimis de fiul doamnei T, Andrei, plecat de multă vreme în Australia, să îi facă acesteia portretul. Timp de jumătate de piesă, doamna T încearcă să ghicească cin’ să fie cel care vrea un portet cu ea, prilej ca să întrebe de trei ori la rând dacă nu cumva e vorba despre actorul Doru, o iubire de-a ei din tinereţe pentru care s-a făcut actriţă. Din vorbă-n vorbă, se ajunge la subiectul Andrei şi la a sa viaţă amoroasă extrem de complicată: Andrei a fost cândva îndrăgostit exact de fosta iubită a pictorului, Roxana (n-o să mai comentez şi în legătură cu numele tâmpite ale personajelor), care între timp mai trăia şi cu pictorul (care la rândul lui avea altă relaţie pe vremea aceea), dar şi cu un boşorog care moare de moarte bună într-o excursie a celor trei, un soi de menage a trois deghizat (este de o mare sensibilitate momentul în care Roxana şi pictorul stau lângă mort flirtând unul cu altul :)). Ei bine, drumurile Roxanei şi ale pictorului se vor intersecta din nou mai târziu, la Roma, unde ca orice artist care se respectă, pictorul locuieşte într-o garsonieră mizeră populată de ploşniţe (prilej pentru doamna T să emită un banc de doi bani despre americanul scârbit de whiskey pentru că miroase a ploşniţă, spre deosebire de bietul rus pentru care strivirea unei ploşniţe e un prilej fericit să-şi amintească de gustul inaccesibilului whiskey). Cei doi se căsătoresc, dar la scurtă vreme Roxana îl va părăsi pentru Andrei (fost student la Medicină, iubitul unei tipe ciudate cu părul mov – Silvia – după cum o descrie doamna T), cu care va petrece o săptămână de vis la mare, după care vor emigra în Australia.
Acum că am epuizat subiectul piesei (de mare complexitate :)), să trecem la suportul tehnic – scenografic al piesei: nenea care se ocupă cu luminile stă undeva în rândul din mijloc şi din când în când, pentru crearea unei lumini difuze, se foloseşte de un … carton maro pe care îl aşază în faţa obiectivului. „Portretul” de pe şevaletul pictorului este o fotografie cu doamna T din piesa „Peşte cu mazăre ” de la Metropolis (=)) pe fundalul căreia se proiectează din când în când imaginea sepia a doi indivizi sărutându-se. Anonima regizoare Liana Ceterchi mai are muuuuult de învăţat de la colegii ei mai mari.
Dar să mă opresc şi asupra altui anonim – Lucian Nuţă – a cărui replică de bază (de mare efect) este „DA”, pronunţat cu o afectare enervantă. Am numărat: sunt peste 40 de da-uri în întreaga piesă (autoarea chiar nu putea să mai renunţe la .. să spunem jumătate dintre ele, atât cât să nu ieşi agasat de cuvântul ăsta monosilabic?). Cealaltă replică, şi ea de mare efect şi compusă tot dintr-un cuvânt monosilabic, este „Ce?”, la care doamna T sare ca o leoaică de fiecare dată (de astă dată doar de vreo 15 ori): „Poftim, nu ce!”.
E adevărat că dintr-un text de doi bani precum cel de Ana-Maria Bamberger nu se putea face mare lucru. O altă remarcă ar fi faptul că talentata dramaturgă ar fi putut măcar să aleagă un titlu care să nu trimită la romanul lui Camil Petrescu, chiar dacă soarta a făcut ca numele de familie al doamnei Olga Tudorache să aibă aceeaşi iniţială.
A, ar mai fi şi afişul urât, pur şi simplu urât (vezi afişele la piesele lui Radu Afrim pentru comparaţie).
Olga Tudorache e o actriţă mare în piese mici. Să ajungi până la vârsta asta fără să fii capabil de simţ critic faţă de piesele în care joci mi se pare teribil de trist, cu atât mai mult cu cât eşti un actor / o actriţă de geniu.

Anunțuri
Published in: on Iunie 14, 2009 at 10:45 am  Comentarii închise la Telenovelă în teatru-Portretul doamnei T  
%d blogeri au apreciat asta: