MNLR

Azi am vizitat Muzeul Literaturii Române. Era pe lista de „choses a faire” înainte să plec din ţară, cine ştie pentru cât timp.. Nu ştiu cum de mi-a scăpat tocmai muzeul ăsta până acum, poate pentru că am ajuns acolo doar cu ocazia a vreo 2 cenacluri Euridice care m-au scârbit într-un hal că am ajuns să percep subconştient locul ăla ca pe un fel de prăvălie a lui Mincu şi atât. Prăvălie în care n-am avut chef să mai calc. În mare parte vizita mea i se datorează lui Dragoş, care m-a ademenit cu postul ăsta.

ce mi-a plăcut: ideea cu xeroxurile la manuscrisele intangibile de dincolo de vitrine, deşi nu ştiu dacă e chiar o idee excelentă având în vedere că lipseau multe dintre ele…
deh, nici tu paznic, nici tu supraveghere video, nimic.. doar o tanti taaare drăguţă care m-a întâmpinat cu un zâmbet luminos şi care seamănă foarte bine cu Nora Iuga -motiv pentru care nu mai puteam să-mi iau ochii de la ea 😉
2. portretele unor scriitori: o Mariana Marin atât de finuţă, un Leo Butnaru cu o privire sfredelitoare Image0079 leo_butnaru
3. ideea cu calculatorul cu touch-screen în care erau biografiile tuturor scriitorilor reprezentativi, clasaţi în funcţie de curent literar sau perioadă

ce nu mi-a plăcut: 1. nu scria pe obiectele de mobilier cui aparţinuseră şi trebuia să deduci că probabil unuia dintre scriitorii subiect ai sălii respective. dar cui exact? frustrant.
2. gafe de genul: pe calculator la secţia critici la Eugen Simion era poza lui Alex Ştefănescu şi viceversa :))) – postez foto doveditoare, de o calitate foarte proastă pentru că au fost făcute cu mobilul. dar sper că se vede ce zic aici. Sau: scriitori care deşi s-au stins din viaţă de ceva timp, sunt menţionaţi numai cu anul naşterii
3. prea puţin suport audio şi video (chiar nu înţeleg de ce au mai introdus secţiunea asta dacă tot erau numai un Doru Stănculescu şi o Mirabela Dauer 😀 )
4. extrem de puţine exponate (chiar am fost şocată de sărăcia de „material”), părea mai mult o expoziţie temporară, donaţie a vreunui amator. Cred că proful meu de română din liceu are mai multe manuscrise şi obiecte care au aparţinut scriitorilor decât sunt expuse aici.

Published in: on August 25, 2009 at 6:51 pm  Comments (2)  

Mihail Sebastian

Am primit o leapşă foarte faină de la Dragoş – să vorbesc despre amintirile mele legate de cărţile lui Mihail Sebastian. Păi.. Accidentul şi Oraşul cu salcâmi le-am citit prin liceu şi recunosc că nu prea m-au impresionat (nici măcar pe atunci), însă teatrul (citit tot prin liceu) mi-a plăcut. Apropo de teatrul lui Sebastian şi de amintirile pe care mi le evocă (că doar ăsta e subiectul lepşei), am văzut de curând o punere în scenă la Odeon a Jocului de-a vacanţa în regia lui Radu Afrim (piesă „nvitată de la teatrul din Baia-Mare) care m-a cam enervat. Piesa se numea, ostentativ, Jocul de-a vacanţa – o versiune 9, trimiţând evident la spitalul Obregia din capitală. Teribilisme peste teribilisme, de la Jeff interpretat de „băiatul cu pizza” deghizat în nu mai ştiu ce animal şi care exclamă „Gimme five!” până la cântecelele de Crăciun fredonate în debutul piesei de Bogoiu, Ştefan şi Maiorul, de altfel interpretaţi de nişte (foarte) tineri actori extrem de talentaţi (totuşi un Maior obositor de hiperactiv şi o Corina cam fandosită, mult mai slabă decât colegii ei). O abordare nouă şi … 9, într-adevăr, dar stresant de 9, o piesă maniaco-depresivă cu treceri brutale de la discuţiile melancolice între Corina şi Ştefan la o agitaţie generală, uneori forţată, a tuturor perrsonajelor.
Aştept ca Afrim să se maturizeze, să nu se mai plagieze (vezi nelipsitele cântecele din piesele lui de care deja m-am săturat, nelipsiţii travestiţi – de data asta Madame Vintilă etc) şi să îşi găsească echilibrul dacă nu pentru binele lui, măcar pentru cel al pieselor lui. Incredibil cât de paradoxal poate fi acest regizor – momente excelente şi momente foarte slabe, futurism hard şi clişee laolaltă etc.
Dar pentru că postul nu este despre versiunea lui Afrim (deşi mă bucur că am avut astfel ocazia să-mi exprim părerea în legătură cu ea), ci despre Sebastian, o să continuu cu anamneza… De două mii de ani şi Cum am devenit huligan m-au impresionat prin vitalitate, sunt poate cele mai relevante exemple pentru cât de spontană şi în acelaşi timp puternică e scriitura lui Sebastian. De două mii de ani mi-a plăcut mai mult decât Cum am devenit huligan, poate şi pentru că implicaţiile politice erau tratate dinr-o perspectivă care „m-a prins” mai mult decât în Cum am devenit
Apoi, ar mai fi două cărticele mai puţin cunoscute de acelaşi minunat Sebastian – Femei şi Fragmente dintr-un carnet găsit (pe care am dăruit-o la un moment dat cuiva cu dedicaţia „De la un fragment dintr-un carnet găsit pentru un fragment dintr-un carnet găsit”), care marchează debutul lui Sebastian, la 25 de ani. Nu e un jurnal de idei cu pretenţii, e extrem de sincer şi spontan, presărat cu multe fotografii de-ale scriitorului. Din acest carnet (Jurnalul din păcate nu l-am citit încă, e pe lista de aşteptare de ceva timp) am ales să postez mai jos câteva fragmente.

20070207120313fragmente

Accept întâmplările aşa cum vin, îi iau pe oameni drept ceea ce se dau, îmi împlinesc munca aşa cum se întâmplă. Fiecare zi rupe ceva din idealul meu de grandeur. N-am făcut niciodată nimic fără lipsuri, fără corectări, fără sentimentul de a trăi în provizoriu. Da, o spun fără ruşine şi fără umilinţă, dar cu toată durerea unei asemenea mărturisiri. Astăzi am renunţat la un lucru de nimic, mâine la altul, conştient de păcatul nedesăvârşirii, sigur că fiecare din aceste mutilări, oricât de mici, dezorganizează complet existenţa. Astfel mă îndepărtez continuu de steaua în care cred.

A căzut frumos, lent, descriind un cerc de stea căzătoare şi s-a lovit masiv de pământ, răspândind departe un zgomot, întâi surd, pe urmă amplu, vibrând între orizonturi ca într-un ghioc.
Era ceva glorios şi suprem în căderea asta, pe care am invidiat-o ştiind că eu niciodată n-am să mă pot despărţi de nimic cu împăcarea acestui trunchi de platan, întins de-a curmezişul drumului.

Toate noţiunile care fac traiul posibil şi convenabil, eu le păstrez ca să mă amuz. Just-injust, bun-rău, frumos-urât, moral-imoral, toate astea sunt fără înţeles, fără adevăr, fără adâncime. Nu cred în nici una din mizeriile astea. Nu cunosc nici un sfânt moral!
Moralitatea şi sfinţenia se exclud. Dacă asta mi-ar fi meseria, m-aş duce să-i caut pe sfinţi în ocne. Şi încă mi-ar scăpa toţi sfinţii, al căror supliciu nu intră sub prevederile codului penal.

Totul nu este încă pierdut, de vreme ce mai suntem capabili de un gest natural.

Eu n-am avut crize sufleteşti. Am avut numai anotimpuri. Şi dacă crizele s-or fi explicând, anotimpurile nu.

Cred că ceea ce ne face să trăim, pe Tv., pe mine şi pe toată lumea, este lipsa noastră de imaginaţie. Dacă am comunica realmente şi adânc unul cu altul, dacă am cunoaşte calvarul omului lângă care mergem, căruia îi strângem mâna şi care ne este prieten, viaţa noastră ar deveni, din pudoare, imposibilă.
Dar ne izbim de cuvinte şi neştiind ce se ascunde dincolo de ele, continuăm să umblăm mai departe alegri şi inconştienţi.

O pată, o umbră, o părere, atâta ajunge pentru un sfârşit.

Dacă preţuiesc ceva în spectacolul propriei mele existenţe este o anumită dispoziţie, pe care cred că o am specială, pentru a recunoaşte şi acceptă un miracol. Nu exclud nimic din posibilităţile vieţii, absolut nimic şi aştept o zi în care miracolul, un miracol, se va împlini. Voi fi fericit atunci să nu mă mir şi să mă apropii de el cu prietenie, ca de un lucru obişnuit şi zilnic.
Tot ce fac, tot ce spun, tot ce proiectez este reziliabil, ţinând seama de această aşteptare.

Published in: on August 22, 2009 at 9:16 am  Comments (6)