Sometimes there is so much beauty in the world

 

„It was one of those days when it’s a minute away from snowing and there’s this electricity in the air, you can almost hear it. And this bag was, like, dancing with me. Like a little kid begging me to play with it. For fifteen minutes. And that’s the day I knew there was this entire life behind things, and… this incredibly benevolent force, that wanted me to know there was no reason to be afraid, ever. Video’s a poor excuse, I know. But it helps me remember… and I need to remember… Sometimes there’s so much beauty in the world I feel like I can’t take it, like my heart’s going to cave in. ”

Published in: on August 28, 2009 at 10:10 am  Comentarii închise la Sometimes there is so much beauty in the world  

Insecte suprarealiste

dlv-east-bruco dlv-east-bee dlv-east-ant

Foto de pe site-ul unor fotografi futuristi care pe buna dreptate isi spun „The LSD photographers” :

                          http://lsd.eu/Site/vari/lay_v.html

Published in: on August 12, 2009 at 12:30 pm  Comments (2)  

Fotografie suprarealistă – Scott Mutter

„I’m a pilgrim on the edge, on the edge of my perception”, „We are bound by nothing
so much as our imagination”, „The light of the heavens is the light that shines on all below”, spunea autorul unora dintre cele mai complexe fotomontaje realizate vreodată în istoria fotografiei, pe vremea când photoshopul era o himeră. Pe vremea (de altfel nu tocmai îndepărtată – în anii 60) când timpul dedicat unui singur fotomontaj putea să dureze până la 10 ore. Indiferent dacă e vorba despre lebăda care pluteşte pe ciment sau de copacii care cresc din asfalt, de candelabrul care atârnă din cer sau de oraşul – chitară, fotografiile lui Scott Mutter sunt pline de o poezie stranie, funambulescă.

http://www.photographymuseum.com/mutter/scottmutterNewGallery.html

 

swanlg1204 columnlg1204 forestlrg1204 guitarmed timetravelersl librarylg1204SCOTT%~1

 

Published in: on August 10, 2009 at 6:56 pm  Comments (3)  

Epopeea lui Ghilgameş -o piesă spectaculoasă

ghilgamesh-afis

Mă bucur foarte mult că am apucat să văd Epopeea lui Ghilgameş (a cărei premieră a avut loc prin martie anul acesta la Odeon) înainte de închiderea stagiunii ( căci din păcate inevitabilul s-a produs :((( ). Acum un an am fost la Hamletmachine al aceluiaşi minunat Dragoş Galgoţiu şi de atunci mi-am spus că nu o să ratez nicio piesă de-a lui pe viitor. Din păcate (sau din fericire) Dragoş Galgoţiu e un regizor mult prea complex pentru a fi înţeles de mulţi dintre spectatorii care, cu creierele obosite, aleg să părăsească sala înainte de finalul piesei sau să nu aplaude ostentativ la final, stând cu nesimţire pe scaune şi motivându-şi în gura mare decizia pe holul teatrului după încheierea piesei „eu nu am înţeles nimic din piesa asta”. Cel puţin sunt sinceri. Pentru că într-adevăr Dragoş Galgoţiu e un elitist care nu face rabat de la standardele sale de dragul comercialului, care nu priveşte o piesă de teatru din perspectivaă negustorească, mai inserând pe ici pe colo un cântecel (cum face de la o vreme Radu Afrim) sau o glumiţă cu trimiteri sexuale. Dragoş Galgoţiu nu e un simplu regizor, ci un artist.

Maratonul de trei ore şi jumătate de încântări vizuale numit Epopeea lui Ghilgameş urmează acelaşi traseu ca şi Hamletmachine: decoruri şi costume spectaculoase, care nu au rolul de a distrage atenţia de la conţinut (aşa cum se întâmplă de multe ori) ci de a-l valoriza pe deplin. Andrei Both e deja un nume cunoscut şi apreciat printre iubitorii de teatru datorită decorurilor fastuoase care îi poartă amprenta. Doina Levintza de asemenea la capitolul costume. Iar actorii care au fost distribuiţi în piesă sunt numai unul şi unul: Gabriel Pintilei (pe care l-am remarcat de prima dată când am fost la Odeon, acum şapte ani) este extraordinar în rolul Orbului, alături de radu Iacoban – Păstorul – care a fost o surpriză foarte plăcută pentru mine dat fiind că era prima dată când îl vedeam într-o piesă (sau cel puţin nu l-am remarcat până acum), de Oana Ştefănescu în rolul mamei lui Ghilgameş, zeiţa Ninsun (un rol de o eleganţă fermecătoare), de minunatul Constantin Cojocaru care ne încântă cu povestea visului său apocaliptic spre finalul piesei, de Enkidu – Istvan Teglaş, un rol dintre cele mai dificile din câte am văzut vreodată (dar cu siguranţă flexibilitatea mişcărilor, elasticitatea gesturilor i le datorează dansului din direcţia căruia a ajuns în teatru) şi Meda Victor, partenera lui în rolul lui Shamhat.

Paradoxal, cel mai slab rol îi aparţine după părerea mea tocmai personajului principal al piesei – Ghilgameş (nume pronunţat de actori în mod ciudat, cu accentul pe prima silabă) interpretat de Tudor Aaron Istodor. Dacă nu l-aş fi văzut în piesa Deformaţii aş fi crezut ca e un actor extrem de slab după rolul din piesa asta. Dar având în vedere cât de expresiv a putut fi în piesa tocmai amintită, nu pot să mă gândesc decât că rolul ăsta pur şi simplu nu i se potriveşte. De altfel chiar mă întrebam înainte de piesă cum va arăta trecerea de la băiatul din faţa blocului la maiestuosul Ghilgameş. Şi nu a arătatt bine deloc. Sunt actori care pot interpreta la fel de convingştor indiferent de genul piesei în care joacă, dar din păcate Tudor Aaron Istodor nu e unul dintre ei. Un rol şters, o faţă imobilă, inexpresivă, o privire goală din efortul de a părea adâncit în gînduri. Chiar nu mă aşteptam.

Un alt punct minus ar fi muzica preluată din Requiem for a Dream care, deşi potrivită tonalităţii piesei, a fost deja prea exploatată de când s-a lansat filmul pentru a mai avea acelaşi impact; oricum nu mi-a plăcut ideea în sine de preluare ( – nonoriginal). Pe deasupra, în program scrie „coloana sonoră semnată Dragoş Galgoţiu” (e drept, au mai fost şi alte fragmente muzicale dar chiar şi aşa..). În plus, atâta timp cât există Vlaicu Golcea, de ce să nu apelam la muzica minunată care îi poartă amprenta ;).

Astea ar fi cam singurele lucruri de reproşat, oricum strivite de punctajul ipotetic pe care l-aş oferi piesei – 9 din 10. Păcat totuşi de distibuţia neinspirată a lui Tudor Istodor. Mă gândeam ce maiestuos ar fi fost de exemplu Gabriel Pintilei în acest rol. Dar per ansamblu se iartă 🙂 Epopeea lui Ghilgameş rămâne o piesă impresionantă.

P.S. Felicitări şi celor de la lumini, care au avut un rol capital în crearea atmosferei piesei

ghilgamesh_7ghilgamesh_6ghilgamesh_5ghilgamesh_3ghilgamesh_1<

Published in: on Iulie 17, 2009 at 7:01 pm  Comentarii închise la Epopeea lui Ghilgameş -o piesă spectaculoasă  

Sombreros

Update post-vizionare spectacol: Am venit dezamăgită de la Sombreros, nu mă aşteptam să fie aşa. Mi s-a părut un spectacol lipsit de unitate prin trecerile bruşte de la momente lirice la cele amuzante, de cele mai multe ori de un umor ieftin, uşor digerabil (clasicul accent pe sexualitate etc). Nu îmi plac spectacolele lipsite de eterogenitate. Sombreros ar fi putut fi în egală măsură un spectacol reuşit de circ sau de teatru, unul sobru, dramatic, sau unul vesel, alert, cu o atmosfera colorată strident. Dacă era ori una, ori alta, era perfect. Dar aşa a fost un ghiveci (un simplu exemplu – muzică clasică alături de latino). Mi-a părut teribil de rău la gândul ce act artistic desăvârşit ar fi putut fi acest Sombreros. Jocurile de lumini şi de umbre au fost într-adevăr spectaculoase, dar nu îndeajuns pentru a crea acel efect de transă cu care s-au lăudat la început francezii. Iar comparaţia cu Angelin Preljocaj (şi al său excelent spectacol Alba ca Zăpada) e complet nejustificată, chiar nu văd ce i-ar putea lega înafară de faptul că sunt francezi amândoi. Şi asta numai pentru că Philippe Decouflé e un nehotărât care vrea să împace toate genurile şi registrele deodată. Păcat.

12-solo lg_solo_scared_jump_500 GERMANY-FRANCE-DANCE-FESTIVAL-MOVIMENTOS GERMANY-FRANCE-DANCE-FESTIVAL-MOVIMENTOS

Un spectacol de dans contemporan şi multimedia semnat de unul dintre cei mai apreciaţi coregrafi francezi, Philippe Decouflé (în colaborare cu Compania DCA). Va avea loc la Opera Română din Bucureşti, pe 18 şi pe 19 iunie la ora 19.00 iar pe 20 iunie la ora 18.00.
Am fost azi să-mi iau bilet şi am fost surprinsă de faptul că în ciuda preţului foarte mic (26.5, respectiv 7.4 (!!!) lei) mai rămăseseră o mulţime de bilete nevândute. Cu siguranţă e un spectacol deosebit, sunt convinsă de asta atât din ce am citit în cronicile de pe diverse situri şi din programul Institului Francez, cât şi din comparaţia lui Philippe Decouflé cu Angelin Preljocaj, un alt mare coregraf francez al cărui spectacol Alba Ca Zăpada am avut ocazia să-l văd anul trecut prin iarnă şi de care am fost pur şi simplu fascinată.


„Sombreros este un spectacol coregrafic total, care îmbină arta video, muzica, teatrul, cinematograful şi, desigur, dansul, într-un vârtej plastic fascinat. Pe muzica lui Brian Eno, imaginile – omagiu lui Murnau şi filmelor „Western Spaghetti” – se succed în ritm alert umbre chinezeşti gigantice, strălucitoare, în alb şi negru, efecte vizuale produse printr-o tehnologie de cel mai înalt nivel, dar şi mijloace ingenioase cum ar fi, de exemplu, o lanternă, totul animat prin graţia energică a zece dansatori, actori şi muzicieni ai companiei DCA.

Urmărind Sombreros înţelegem de ce acest coregraf emoţionează şi încântă, de 20 de ani, publicul din lumea întreagă. Între banal şi extraordinar, între registrul popular şi cel sofisticat, între proximitatea cu publicul şi poezia elegantă, între simplitate directă şi virtuozitate, spectacolele sale abordează în profunzime ideea de divertisment, lăsându-ne, în acelaşi timp, emoţionaţi, amuzaţi şi, mai ales, încântaţi!”

Published in: on Iunie 16, 2009 at 6:04 pm  Comments (1)