Mihail Sebastian

Am primit o leapşă foarte faină de la Dragoş – să vorbesc despre amintirile mele legate de cărţile lui Mihail Sebastian. Păi.. Accidentul şi Oraşul cu salcâmi le-am citit prin liceu şi recunosc că nu prea m-au impresionat (nici măcar pe atunci), însă teatrul (citit tot prin liceu) mi-a plăcut. Apropo de teatrul lui Sebastian şi de amintirile pe care mi le evocă (că doar ăsta e subiectul lepşei), am văzut de curând o punere în scenă la Odeon a Jocului de-a vacanţa în regia lui Radu Afrim (piesă „nvitată de la teatrul din Baia-Mare) care m-a cam enervat. Piesa se numea, ostentativ, Jocul de-a vacanţa – o versiune 9, trimiţând evident la spitalul Obregia din capitală. Teribilisme peste teribilisme, de la Jeff interpretat de „băiatul cu pizza” deghizat în nu mai ştiu ce animal şi care exclamă „Gimme five!” până la cântecelele de Crăciun fredonate în debutul piesei de Bogoiu, Ştefan şi Maiorul, de altfel interpretaţi de nişte (foarte) tineri actori extrem de talentaţi (totuşi un Maior obositor de hiperactiv şi o Corina cam fandosită, mult mai slabă decât colegii ei). O abordare nouă şi … 9, într-adevăr, dar stresant de 9, o piesă maniaco-depresivă cu treceri brutale de la discuţiile melancolice între Corina şi Ştefan la o agitaţie generală, uneori forţată, a tuturor perrsonajelor.
Aştept ca Afrim să se maturizeze, să nu se mai plagieze (vezi nelipsitele cântecele din piesele lui de care deja m-am săturat, nelipsiţii travestiţi – de data asta Madame Vintilă etc) şi să îşi găsească echilibrul dacă nu pentru binele lui, măcar pentru cel al pieselor lui. Incredibil cât de paradoxal poate fi acest regizor – momente excelente şi momente foarte slabe, futurism hard şi clişee laolaltă etc.
Dar pentru că postul nu este despre versiunea lui Afrim (deşi mă bucur că am avut astfel ocazia să-mi exprim părerea în legătură cu ea), ci despre Sebastian, o să continuu cu anamneza… De două mii de ani şi Cum am devenit huligan m-au impresionat prin vitalitate, sunt poate cele mai relevante exemple pentru cât de spontană şi în acelaşi timp puternică e scriitura lui Sebastian. De două mii de ani mi-a plăcut mai mult decât Cum am devenit huligan, poate şi pentru că implicaţiile politice erau tratate dinr-o perspectivă care „m-a prins” mai mult decât în Cum am devenit
Apoi, ar mai fi două cărticele mai puţin cunoscute de acelaşi minunat Sebastian – Femei şi Fragmente dintr-un carnet găsit (pe care am dăruit-o la un moment dat cuiva cu dedicaţia „De la un fragment dintr-un carnet găsit pentru un fragment dintr-un carnet găsit”), care marchează debutul lui Sebastian, la 25 de ani. Nu e un jurnal de idei cu pretenţii, e extrem de sincer şi spontan, presărat cu multe fotografii de-ale scriitorului. Din acest carnet (Jurnalul din păcate nu l-am citit încă, e pe lista de aşteptare de ceva timp) am ales să postez mai jos câteva fragmente.

20070207120313fragmente

Accept întâmplările aşa cum vin, îi iau pe oameni drept ceea ce se dau, îmi împlinesc munca aşa cum se întâmplă. Fiecare zi rupe ceva din idealul meu de grandeur. N-am făcut niciodată nimic fără lipsuri, fără corectări, fără sentimentul de a trăi în provizoriu. Da, o spun fără ruşine şi fără umilinţă, dar cu toată durerea unei asemenea mărturisiri. Astăzi am renunţat la un lucru de nimic, mâine la altul, conştient de păcatul nedesăvârşirii, sigur că fiecare din aceste mutilări, oricât de mici, dezorganizează complet existenţa. Astfel mă îndepărtez continuu de steaua în care cred.

A căzut frumos, lent, descriind un cerc de stea căzătoare şi s-a lovit masiv de pământ, răspândind departe un zgomot, întâi surd, pe urmă amplu, vibrând între orizonturi ca într-un ghioc.
Era ceva glorios şi suprem în căderea asta, pe care am invidiat-o ştiind că eu niciodată n-am să mă pot despărţi de nimic cu împăcarea acestui trunchi de platan, întins de-a curmezişul drumului.

Toate noţiunile care fac traiul posibil şi convenabil, eu le păstrez ca să mă amuz. Just-injust, bun-rău, frumos-urât, moral-imoral, toate astea sunt fără înţeles, fără adevăr, fără adâncime. Nu cred în nici una din mizeriile astea. Nu cunosc nici un sfânt moral!
Moralitatea şi sfinţenia se exclud. Dacă asta mi-ar fi meseria, m-aş duce să-i caut pe sfinţi în ocne. Şi încă mi-ar scăpa toţi sfinţii, al căror supliciu nu intră sub prevederile codului penal.

Totul nu este încă pierdut, de vreme ce mai suntem capabili de un gest natural.

Eu n-am avut crize sufleteşti. Am avut numai anotimpuri. Şi dacă crizele s-or fi explicând, anotimpurile nu.

Cred că ceea ce ne face să trăim, pe Tv., pe mine şi pe toată lumea, este lipsa noastră de imaginaţie. Dacă am comunica realmente şi adânc unul cu altul, dacă am cunoaşte calvarul omului lângă care mergem, căruia îi strângem mâna şi care ne este prieten, viaţa noastră ar deveni, din pudoare, imposibilă.
Dar ne izbim de cuvinte şi neştiind ce se ascunde dincolo de ele, continuăm să umblăm mai departe alegri şi inconştienţi.

O pată, o umbră, o părere, atâta ajunge pentru un sfârşit.

Dacă preţuiesc ceva în spectacolul propriei mele existenţe este o anumită dispoziţie, pe care cred că o am specială, pentru a recunoaşte şi acceptă un miracol. Nu exclud nimic din posibilităţile vieţii, absolut nimic şi aştept o zi în care miracolul, un miracol, se va împlini. Voi fi fericit atunci să nu mă mir şi să mă apropii de el cu prietenie, ca de un lucru obişnuit şi zilnic.
Tot ce fac, tot ce spun, tot ce proiectez este reziliabil, ţinând seama de această aşteptare.

Published in: on August 22, 2009 at 9:16 am  Comments (6)  

Epopeea lui Ghilgameş -o piesă spectaculoasă

ghilgamesh-afis

Mă bucur foarte mult că am apucat să văd Epopeea lui Ghilgameş (a cărei premieră a avut loc prin martie anul acesta la Odeon) înainte de închiderea stagiunii ( căci din păcate inevitabilul s-a produs :((( ). Acum un an am fost la Hamletmachine al aceluiaşi minunat Dragoş Galgoţiu şi de atunci mi-am spus că nu o să ratez nicio piesă de-a lui pe viitor. Din păcate (sau din fericire) Dragoş Galgoţiu e un regizor mult prea complex pentru a fi înţeles de mulţi dintre spectatorii care, cu creierele obosite, aleg să părăsească sala înainte de finalul piesei sau să nu aplaude ostentativ la final, stând cu nesimţire pe scaune şi motivându-şi în gura mare decizia pe holul teatrului după încheierea piesei „eu nu am înţeles nimic din piesa asta”. Cel puţin sunt sinceri. Pentru că într-adevăr Dragoş Galgoţiu e un elitist care nu face rabat de la standardele sale de dragul comercialului, care nu priveşte o piesă de teatru din perspectivaă negustorească, mai inserând pe ici pe colo un cântecel (cum face de la o vreme Radu Afrim) sau o glumiţă cu trimiteri sexuale. Dragoş Galgoţiu nu e un simplu regizor, ci un artist.

Maratonul de trei ore şi jumătate de încântări vizuale numit Epopeea lui Ghilgameş urmează acelaşi traseu ca şi Hamletmachine: decoruri şi costume spectaculoase, care nu au rolul de a distrage atenţia de la conţinut (aşa cum se întâmplă de multe ori) ci de a-l valoriza pe deplin. Andrei Both e deja un nume cunoscut şi apreciat printre iubitorii de teatru datorită decorurilor fastuoase care îi poartă amprenta. Doina Levintza de asemenea la capitolul costume. Iar actorii care au fost distribuiţi în piesă sunt numai unul şi unul: Gabriel Pintilei (pe care l-am remarcat de prima dată când am fost la Odeon, acum şapte ani) este extraordinar în rolul Orbului, alături de radu Iacoban – Păstorul – care a fost o surpriză foarte plăcută pentru mine dat fiind că era prima dată când îl vedeam într-o piesă (sau cel puţin nu l-am remarcat până acum), de Oana Ştefănescu în rolul mamei lui Ghilgameş, zeiţa Ninsun (un rol de o eleganţă fermecătoare), de minunatul Constantin Cojocaru care ne încântă cu povestea visului său apocaliptic spre finalul piesei, de Enkidu – Istvan Teglaş, un rol dintre cele mai dificile din câte am văzut vreodată (dar cu siguranţă flexibilitatea mişcărilor, elasticitatea gesturilor i le datorează dansului din direcţia căruia a ajuns în teatru) şi Meda Victor, partenera lui în rolul lui Shamhat.

Paradoxal, cel mai slab rol îi aparţine după părerea mea tocmai personajului principal al piesei – Ghilgameş (nume pronunţat de actori în mod ciudat, cu accentul pe prima silabă) interpretat de Tudor Aaron Istodor. Dacă nu l-aş fi văzut în piesa Deformaţii aş fi crezut ca e un actor extrem de slab după rolul din piesa asta. Dar având în vedere cât de expresiv a putut fi în piesa tocmai amintită, nu pot să mă gândesc decât că rolul ăsta pur şi simplu nu i se potriveşte. De altfel chiar mă întrebam înainte de piesă cum va arăta trecerea de la băiatul din faţa blocului la maiestuosul Ghilgameş. Şi nu a arătatt bine deloc. Sunt actori care pot interpreta la fel de convingştor indiferent de genul piesei în care joacă, dar din păcate Tudor Aaron Istodor nu e unul dintre ei. Un rol şters, o faţă imobilă, inexpresivă, o privire goală din efortul de a părea adâncit în gînduri. Chiar nu mă aşteptam.

Un alt punct minus ar fi muzica preluată din Requiem for a Dream care, deşi potrivită tonalităţii piesei, a fost deja prea exploatată de când s-a lansat filmul pentru a mai avea acelaşi impact; oricum nu mi-a plăcut ideea în sine de preluare ( – nonoriginal). Pe deasupra, în program scrie „coloana sonoră semnată Dragoş Galgoţiu” (e drept, au mai fost şi alte fragmente muzicale dar chiar şi aşa..). În plus, atâta timp cât există Vlaicu Golcea, de ce să nu apelam la muzica minunată care îi poartă amprenta ;).

Astea ar fi cam singurele lucruri de reproşat, oricum strivite de punctajul ipotetic pe care l-aş oferi piesei – 9 din 10. Păcat totuşi de distibuţia neinspirată a lui Tudor Istodor. Mă gândeam ce maiestuos ar fi fost de exemplu Gabriel Pintilei în acest rol. Dar per ansamblu se iartă 🙂 Epopeea lui Ghilgameş rămâne o piesă impresionantă.

P.S. Felicitări şi celor de la lumini, care au avut un rol capital în crearea atmosferei piesei

ghilgamesh_7ghilgamesh_6ghilgamesh_5ghilgamesh_3ghilgamesh_1<

Published in: on Iulie 17, 2009 at 7:01 pm  Comentarii închise la Epopeea lui Ghilgameş -o piesă spectaculoasă  

Sombreros

Update post-vizionare spectacol: Am venit dezamăgită de la Sombreros, nu mă aşteptam să fie aşa. Mi s-a părut un spectacol lipsit de unitate prin trecerile bruşte de la momente lirice la cele amuzante, de cele mai multe ori de un umor ieftin, uşor digerabil (clasicul accent pe sexualitate etc). Nu îmi plac spectacolele lipsite de eterogenitate. Sombreros ar fi putut fi în egală măsură un spectacol reuşit de circ sau de teatru, unul sobru, dramatic, sau unul vesel, alert, cu o atmosfera colorată strident. Dacă era ori una, ori alta, era perfect. Dar aşa a fost un ghiveci (un simplu exemplu – muzică clasică alături de latino). Mi-a părut teribil de rău la gândul ce act artistic desăvârşit ar fi putut fi acest Sombreros. Jocurile de lumini şi de umbre au fost într-adevăr spectaculoase, dar nu îndeajuns pentru a crea acel efect de transă cu care s-au lăudat la început francezii. Iar comparaţia cu Angelin Preljocaj (şi al său excelent spectacol Alba ca Zăpada) e complet nejustificată, chiar nu văd ce i-ar putea lega înafară de faptul că sunt francezi amândoi. Şi asta numai pentru că Philippe Decouflé e un nehotărât care vrea să împace toate genurile şi registrele deodată. Păcat.

12-solo lg_solo_scared_jump_500 GERMANY-FRANCE-DANCE-FESTIVAL-MOVIMENTOS GERMANY-FRANCE-DANCE-FESTIVAL-MOVIMENTOS

Un spectacol de dans contemporan şi multimedia semnat de unul dintre cei mai apreciaţi coregrafi francezi, Philippe Decouflé (în colaborare cu Compania DCA). Va avea loc la Opera Română din Bucureşti, pe 18 şi pe 19 iunie la ora 19.00 iar pe 20 iunie la ora 18.00.
Am fost azi să-mi iau bilet şi am fost surprinsă de faptul că în ciuda preţului foarte mic (26.5, respectiv 7.4 (!!!) lei) mai rămăseseră o mulţime de bilete nevândute. Cu siguranţă e un spectacol deosebit, sunt convinsă de asta atât din ce am citit în cronicile de pe diverse situri şi din programul Institului Francez, cât şi din comparaţia lui Philippe Decouflé cu Angelin Preljocaj, un alt mare coregraf francez al cărui spectacol Alba Ca Zăpada am avut ocazia să-l văd anul trecut prin iarnă şi de care am fost pur şi simplu fascinată.


„Sombreros este un spectacol coregrafic total, care îmbină arta video, muzica, teatrul, cinematograful şi, desigur, dansul, într-un vârtej plastic fascinat. Pe muzica lui Brian Eno, imaginile – omagiu lui Murnau şi filmelor „Western Spaghetti” – se succed în ritm alert umbre chinezeşti gigantice, strălucitoare, în alb şi negru, efecte vizuale produse printr-o tehnologie de cel mai înalt nivel, dar şi mijloace ingenioase cum ar fi, de exemplu, o lanternă, totul animat prin graţia energică a zece dansatori, actori şi muzicieni ai companiei DCA.

Urmărind Sombreros înţelegem de ce acest coregraf emoţionează şi încântă, de 20 de ani, publicul din lumea întreagă. Între banal şi extraordinar, între registrul popular şi cel sofisticat, între proximitatea cu publicul şi poezia elegantă, între simplitate directă şi virtuozitate, spectacolele sale abordează în profunzime ideea de divertisment, lăsându-ne, în acelaşi timp, emoţionaţi, amuzaţi şi, mai ales, încântaţi!”

Published in: on Iunie 16, 2009 at 6:04 pm  Comments (1)  

Deformaţii – O piesă suprarealistă

De acum 3 ani, când a avut loc premiera la Teatrul Luni de la Green Hours (unde se joacă în continuare), am revăzut piesa asta de 5 ori. Cu ocazia uneia dintre reveniri, am filmat câteva fragmente, cu gândul de a le da mai departe iubitorilor de teatru adevărat (adică VIAŢĂ pe pâine). Piesa are la bază texte scrise de Claudiu Komartin, Adina Zorzini (care joacă şi în piesă şi e absolut minunată) şi Mitoş Micleusanu (cea mai mare parte dintre texte fac parte din Organismecanisme, un volum la fel de suprarealist ca şi piesa, din care am postat mai jos câteva fragmente). Nu auzisem de niciunul dintre actorii din piesă înainte să o văd, sunt toţi actori tineri, incredibil de talentaţi, de expresivi, unul mai surprinzător ca altul : Toma Dănilă, Tudor Aaron Istodor, Adina Zorzini, Iulian Gliţă, Diana Cavallioti (singura care nu se ridică la nivelul piesei din cauza accentelor de patetism şi a neverosimilităţii scenelor pe care le interpretează individual şi care reuşesc să plictisească, dar în scenele jucate alături de Toma Dănilă sau de Adina Zorzini e ok).
Mult umor, multă poezie, multă joacă şi multă dramă în acelaşi timp… Deformaţii e o piesă imposibil de uitat, pe care nu poţi să nu o adori şi la care nu se poate să nu-ţi doreşti să revii. Pentru că e pur şi simplu altceva.

Multe, multe fotografii pe blogul Adinei Zorzini:
http://artazorzini.blogspot.com/2008_03_01_archive.html

Şi mai jos clipurile filmate de mine:

Câteva fragmente din textele care au stat la baza piesei găsiţi aici:

http://deformatii.blogspot.com/

Branhimera

Maftei a găsit Branhimera într-o vară, în urma accidentului cu obuzul din flori. El încerca să-şi găsească trupul cu privirea şi dintr-o dată, o vede… Branhimera nu s-a lăsat atinsă, a fugit ca o jivină goală şi s-a ascuns în pădure, nu departe de trupul cu schija aspră. Era o Branhimeră din flori, ca obuzul, dar era moale şi nu sărea în aer… Semăna cu un copil expirat, era un fel de inimă dezgolită… Avea glezne imposibile şi de fiecare dată şi le frângea, din neatenţie probabil sau din incapacitatea de-a traversa mlaştina cu sat scufundat. Mai demult, Batrânul Colivar i-a spus lui Maftei că Branhimera se va naşte din sângele lui, împrăştiat lângă pădure. Maftei a încercat să-şi stingă dorul în fântână, dar graurul era acolo, îi zâmbea din vârful răstignirii ca un martor de smoală. Maftei s-a ferit de ochii lui, a plâns şi a plecat cu dorul nestins. Iubita lui, nevasta altuia îl aştepta în pădure. Au fugit în pădure, au tot fugit până când au dat de florile care aşteptau sângele. Branhimera îi aştepta ascunsă în sine, nu departe de trupul de fier. Plângea şi netezea vertebrele obuzului somnoros. Era un joc prea complicat, un sistem tragic de descompunere imediată a lucrurilor. Branhimera ţipa şi se agoniza ca o pierdere de minte, încerca să-i alunge, dar vara era prea crudă… Maftei a murit toată vara, împreună cu femeia ce purta plodu’ altuia. Mâinile lor şi astăzi se mai ţin, lângă o scorbură de vulpe surdă.

Urechelniţa

Ieri noaptea urechelniţa viselor mi-a pătruns în ureche din nou. Mi-a mistuit creierul, iar în golul ce rămase, în întunericul sferic din craniul meu, a împletit un vis, o plasă dintr-un fir subţire, tremurător… Am visat-o pe Maria, sub capacul greu, împânzit de galeriile carilor. Era în rochia ei preferată, indigo cu flori galbene, un fel de mov înveninat. Râmele îndrăgostite şi oarbe, ascultau povestea ei despre neîmplinire. M-am trezit, am deschis ochii. Două fascicule de lumină au pătruns în pustiul sferic al minţii mele şi plasa împletită de către urechelniţă s-a aprins. Sfârâia şi se topea fumegând, iar urechelniţa s-a speriat şi a ieşit din urechea mea. A sărit jos şi a dispărut printre scândurile podelei şubrede. Aş fi putut s-o prind, s-o zdrobesc, dar ţineam la ea, mă obişnisem cu singurătatea pe care mi-o mângâia această urechelniţă a viselor. Nu se ascundea tot timpul. Numai dimineaţa, când lumina pătrundea în cuibul ei din capul meu, carbonizând păienjenişul zămislit în toiul nopţii, urechelniţa fugea şi se ascundea, dar se întorcea repede din ascunzătoare şi aproape toată ziua se plimba în voie prin casă.
În fiecare zi aveam musafiri, rude, prieteni, străini şi tare-mi era frică pentru urechelniţa mea. În orice clipă, cineva putea s-o strivească, dar ca prin minune, nu se întâmpla niciodată. Urechelniţa se plimba neînfricată printre ei, ocolindu-i, presimţind cine şi unde va călca, iar eu, resemnat, ascultam consolările mulţimii. Aveam impresia că ieşeam din timp, împreună cu urechelniţa invincibilă, dar astăzi, totul s-a spulberat…
Nu ştiu, spre fericirea sau nenorocirea mea, când au sosit musafirii, printre prieteni şi străini, am remarcat o femeie, o intrusă, care după atâta timp de hibernare meditativă, m-a făcut să tresar fascinat. N-o cunoşteam. Avea ochii negri, iar buzele aproape albe. Urechelniţa se plimba prin locuinţa mea, ocolind mulţimea, ca întotdeauna, dar atunci când străina s-a îndreptat către mine, un singur pas a făcut şi urechelniţa mea a dispărut sub talpa ei. A strivit-o. A omorat-o fără să-şi dea seama, privindu-mă drept în ochi, pierdută… S-a apropiat şi mi-a întins mâna subţire. Am auzit primele ei cuvinte, calde, ca un chihlimbar… “Condoleanţele mele!” Apoi străina mi-a spus cu o voce schimbată, şoptită: “Eu sunt Maria. Dar sincer, îmi pare rău pentru coincidenţă şi sper să nu te întristeze prea mult.”

Petruşka – porcul trist

Într-o dimineaţă, Petruşka – porcul trist, s-a trezit, s-a uitat în părţi şi a întrebat: De ce, de ce acum, de Crăciun? Dar n-a apucat el bine să se întristeze, că a intrat Gavril – gospodarul, cu baioneta în mâna vânjoasă şi a spus: Hai Petruşka, lasă poeziile şi hai, oaspeţii vin mâine, iar piftia încă nu-i gata. Petruşka s-a uitat întristat la Gavril şi l-a întrebat: De ce, de ce? Spune-mi, ce ţi-am făcut? Cum adică ce mi-ai făcut, a întrebat Gavril. Nu mi-ai făcut nimic, dar aşa se cuvine, asta-i soarta Petruşka, ăsta-i destinul… Cărniţa e bună, şi doar n-am cheltuit cu tine degeaba atâtea castroane de lături, atâta zahăr, atâta pâine. Atunci Petruşka a spus: Bine gospodarule, fă cum vrei, dar aş vrea să-mi îndeplineşti o dorinţă înainte de moarte. Aş vrea să te duci la editură cu poeziile mele şi să încerci să le publici. Dacă voi fi mort, ei o să publice neaparat o carte, iar tu, gospodarule te vei îmbogăţi şi vei deveni boier. Şi dacă vei deveni boier, te rog mult să-mi faci şi mie un mormânt mai frumos, măcar o lespede de marmură pe care să fie scris numele meu, Petruşka, şi o poezie de-a mea nu prea mare. Aceasta:

Treuca mea e mititică
Sunt murdar şi singurel
Viaţa-i scurtă dar frumoasă
Vreau un rai mai mititel

Gospodarul înlăcrimat s-a apropiat de porc, l-a scărpinat după ureche şi i-a spus: Îţi promit Petruşka, voi duce poeziile tale la editură.
Piftia a fost bună şi familia a mâncat în linişte şi smerenie, evitând să-şi intersecteze privirile.

Omida care linge luna

Omida care linge luna s-a născut în 1993, într-o familie de omizi nevoiaşe, nu departe de localitatea Ciorba Lupului. Tatăl omizii, un vierme de mătase înstărit şi respectat în cercurile omizilor intelectuale, nu s-a afirmat în timpul vieţii şi a încercat să se afirme în timpul morţii, prin intermediul sistemului de multiplicare a reţelei U1. Această reţea a fost interzisă în 1998, iar tatăl omizii care linge luna a fost nevoit să abandoneze sistemul de multiplicare. Mama omizii, un soi de larvă intelectuală foarte sufletistă, dar mai puţin raţională, a lucrat o perioadă la uzina de zahăr, dar a intrat în şomaj din cauza reducerii personalului care prefera mai mult de nouăsprezece linguriţe de zahăr la ceai. În semn de protest omida a pornit o campanie foarte stranie, dar a eşuat.

De mic copil, Omida care linge luna, a rămas singură, deoarece maică-sa a fost închisă la ospiciul supraetajat, Piramida lui Pavluşa, iar taică-său nu mai dădea semne de viaţă. Omida a fost nevoită să-şi poarte singură de grijă, a studiat o vreme îndelungată învăţăturile marelui Colibaba, iar în anul 1999 s-a călugărit şi s-a înscris în armata de profanare a culturilor muribunde din Valea Ostrov. În iunie 1999 omida a refuzat premiul “Schizo” pentru cel mai dur comportament în timpul campaniei de profanare a mormintelor, iar în august a fost selectată pentru misiunea spaţială “Purceluşii de oţel” şi a vizitat planeta ucigaşă Gluba, unde a exterminat răul. În octombrie Omida care linge luna s-a întors în livada natală şi s-a înscris în Dimensiunea a Doua. Aceasta dimensiune a fost înfiinţată de către Untilă Imunocidu în 1892, la Calaraşii Moi.

(fragmente din ORGANISMECANISME de Mitoş Micleuşanu)

Published in: on Iunie 14, 2009 at 1:06 pm  Comentarii închise la Deformaţii – O piesă suprarealistă  

Telenovelă în teatru-Portretul doamnei T

Portretul_doamnei_T_000.sized
Avertizare: Cronica de mai jos îi va scandaliza pe cei care nu cunosc conceptele de „simţ critic” şi „selectivitate” şi care cred că această cronică ar reflecta viziunea mea generală asupra lumii (Thank God, NO :))). Câtă vreme există teatre precum Odeon, Act, Naţional, regizori precum Alexandru Dabija, Radu Afrim şi Dragoş Galgotiu, dramaturgi români precum Matei Visniec, acest lucru nu se va întâmpla. Şi din fericire mereu vor exista oameni minunaţi ca ei

Teatrul Mic este teatrul cu cea mai urâtă sală din câte mi-a fost dat să văd vreodată. Iar piesele sunt pe măsură. Ultima dată când am ajuns aici am plecat la mijlocul piesei (e vorba despre moralizatoarea „Cum gândeşte Amy”), iar când am văzut ca „Hamelin, legea tăcerii” a primit premiul pentru cea mai bună piesă la Festivalul de teatru de la Braşov nu am putut decât să mă mir şi să-mi spun că e probabil excepţia care confirmă regula.
Zilele trecute am fost la piesa „Portretul doamnei T” , la care mi-am luat bilet ca să o văd pe marea actriţă Olga Tudorache. Mare naivitate să te duci la o piesă numai pentru actorii care joacă (era cât pe ce să fac prostia asta şi cu „Iubiri interzise”, noroc că s-au ars alţii înaintea mea). Pretenţiilor de piesă psihologică li se opune o piesă simpluţă, slăbuţă, o telenovelă îmbârligată care sună cam aşa: pictorul Marius e trimis de fiul doamnei T, Andrei, plecat de multă vreme în Australia, să îi facă acesteia portretul. Timp de jumătate de piesă, doamna T încearcă să ghicească cin’ să fie cel care vrea un portet cu ea, prilej ca să întrebe de trei ori la rând dacă nu cumva e vorba despre actorul Doru, o iubire de-a ei din tinereţe pentru care s-a făcut actriţă. Din vorbă-n vorbă, se ajunge la subiectul Andrei şi la a sa viaţă amoroasă extrem de complicată: Andrei a fost cândva îndrăgostit exact de fosta iubită a pictorului, Roxana (n-o să mai comentez şi în legătură cu numele tâmpite ale personajelor), care între timp mai trăia şi cu pictorul (care la rândul lui avea altă relaţie pe vremea aceea), dar şi cu un boşorog care moare de moarte bună într-o excursie a celor trei, un soi de menage a trois deghizat (este de o mare sensibilitate momentul în care Roxana şi pictorul stau lângă mort flirtând unul cu altul :)). Ei bine, drumurile Roxanei şi ale pictorului se vor intersecta din nou mai târziu, la Roma, unde ca orice artist care se respectă, pictorul locuieşte într-o garsonieră mizeră populată de ploşniţe (prilej pentru doamna T să emită un banc de doi bani despre americanul scârbit de whiskey pentru că miroase a ploşniţă, spre deosebire de bietul rus pentru care strivirea unei ploşniţe e un prilej fericit să-şi amintească de gustul inaccesibilului whiskey). Cei doi se căsătoresc, dar la scurtă vreme Roxana îl va părăsi pentru Andrei (fost student la Medicină, iubitul unei tipe ciudate cu părul mov – Silvia – după cum o descrie doamna T), cu care va petrece o săptămână de vis la mare, după care vor emigra în Australia.
Acum că am epuizat subiectul piesei (de mare complexitate :)), să trecem la suportul tehnic – scenografic al piesei: nenea care se ocupă cu luminile stă undeva în rândul din mijloc şi din când în când, pentru crearea unei lumini difuze, se foloseşte de un … carton maro pe care îl aşază în faţa obiectivului. „Portretul” de pe şevaletul pictorului este o fotografie cu doamna T din piesa „Peşte cu mazăre ” de la Metropolis (=)) pe fundalul căreia se proiectează din când în când imaginea sepia a doi indivizi sărutându-se. Anonima regizoare Liana Ceterchi mai are muuuuult de învăţat de la colegii ei mai mari.
Dar să mă opresc şi asupra altui anonim – Lucian Nuţă – a cărui replică de bază (de mare efect) este „DA”, pronunţat cu o afectare enervantă. Am numărat: sunt peste 40 de da-uri în întreaga piesă (autoarea chiar nu putea să mai renunţe la .. să spunem jumătate dintre ele, atât cât să nu ieşi agasat de cuvântul ăsta monosilabic?). Cealaltă replică, şi ea de mare efect şi compusă tot dintr-un cuvânt monosilabic, este „Ce?”, la care doamna T sare ca o leoaică de fiecare dată (de astă dată doar de vreo 15 ori): „Poftim, nu ce!”.
E adevărat că dintr-un text de doi bani precum cel de Ana-Maria Bamberger nu se putea face mare lucru. O altă remarcă ar fi faptul că talentata dramaturgă ar fi putut măcar să aleagă un titlu care să nu trimită la romanul lui Camil Petrescu, chiar dacă soarta a făcut ca numele de familie al doamnei Olga Tudorache să aibă aceeaşi iniţială.
A, ar mai fi şi afişul urât, pur şi simplu urât (vezi afişele la piesele lui Radu Afrim pentru comparaţie).
Olga Tudorache e o actriţă mare în piese mici. Să ajungi până la vârsta asta fără să fii capabil de simţ critic faţă de piesele în care joci mi se pare teribil de trist, cu atât mai mult cu cât eşti un actor / o actriţă de geniu.

Published in: on Iunie 14, 2009 at 10:45 am  Comentarii închise la Telenovelă în teatru-Portretul doamnei T  

Dans la Odeon

un album de Robertin Iuga

galerie.liternet.ro/slideshow.php?set_albumName=robertin_iuga_dans_la_odeon

Dans_la_Odeon001

Published in: on Iunie 12, 2009 at 8:25 pm  Comentarii închise la Dans la Odeon