Insecte suprarealiste

dlv-east-bruco dlv-east-bee dlv-east-ant

Foto de pe site-ul unor fotografi futuristi care pe buna dreptate isi spun „The LSD photographers” :

                          http://lsd.eu/Site/vari/lay_v.html

Published in: on August 12, 2009 at 12:30 pm  Comments (2)  

Fotografie suprarealistă – Scott Mutter

„I’m a pilgrim on the edge, on the edge of my perception”, „We are bound by nothing
so much as our imagination”, „The light of the heavens is the light that shines on all below”, spunea autorul unora dintre cele mai complexe fotomontaje realizate vreodată în istoria fotografiei, pe vremea când photoshopul era o himeră. Pe vremea (de altfel nu tocmai îndepărtată – în anii 60) când timpul dedicat unui singur fotomontaj putea să dureze până la 10 ore. Indiferent dacă e vorba despre lebăda care pluteşte pe ciment sau de copacii care cresc din asfalt, de candelabrul care atârnă din cer sau de oraşul – chitară, fotografiile lui Scott Mutter sunt pline de o poezie stranie, funambulescă.

http://www.photographymuseum.com/mutter/scottmutterNewGallery.html

 

swanlg1204 columnlg1204 forestlrg1204 guitarmed timetravelersl librarylg1204SCOTT%~1

 

Published in: on August 10, 2009 at 6:56 pm  Comments (3)  

Picturi din praf, muştar, noroi şi cenuşă

Nicolae Comănescu este un artist neconvenţional care foloseşte ca materie primă pentru picturile sale nişte „acuarele” mai…. altfel. După o expoziţie cu picturi realizate din praf (şi nu orice fel de praf, ci exclusiv praful din cartierul Berceni în care locuieşte), Nicolae Comănescu revine cu tablouri din … noroi, muştar şi cenuşă. Expoziţiei „Dust 2.0 ” din 2007 i-a urmat aşadar, în chip cât se poate de firesc, „3 în 1: Muştar, Cenuşă & Noroi”, ambele evenimente artistice  găzduite de Galeria 26 din Str. Dr. Staicovici, Nr. 26 , sector 5, Bucureşti. Expoziţia „3 în 1: Muştar, Cenuşa & Noroi” mai poate fi vizitată până la 20 august, so hurry up ! Eu una plănuiesc să ajung zilele astea.

Mai multe picturi, cât şi fotografii de la expoziţie, puteţi admira pe blogul artistului http://dustbeforetherain.blogspot.com

 Mi se pare mie sau sună un pic suprarealist descrieri de genul „scrum, pământ, făină de muştar cu medium acrilic pe pânză, 80X120 cm” ? :))

o10
oo9

014

Published in: on August 10, 2009 at 5:36 pm  Comentarii închise la Picturi din praf, muştar, noroi şi cenuşă  

Ce ascunzi în palmă?

Poemul meu preferat din volumul „Un anotimp în Berceni” de Claudiu Komartin

nathalie-rozesergi01_1234714772<

Ce ascunzi în palmă?

Tot ce e înăuntru toată chestia aia învăluită într-un abur auriu
susurând a împăcare şi linişte
s-a surpat
parcă aş avea iar 8 ani şi toată puştimea din vecini
nu vrea altceva decât să-şi şteargă bocancii pe mine
arată-ne ce ascunzi în palmă, arată-ne
îmi spun ei
după ce s-au aşezat ne-ntrebati
şi mă pocnesc peste ceafă îmi zdrelesc buzele
cu palmele lor înnegrite de praf
pe care şi le mai şterg uneori cu scuipat
în timp ce eu hohotesc şi hohotul meu se întinde ca o apă
limpede peste masa cuprinsă de flăcări
arată-ne arată-ne arată-ne totul
flăcări sumbre şi reci pe care nimeni nu le observă

am intrat într-un spaţiu strâmt şi prost luminat
după câteva clipe am înţeles că nimic nu o să mai fie la fel
nimic nu va putea înlocui camera îngustă şi primitoare
în care am crescut
în care am avut primele experienţe şi am visat cu ochii deschişi
acum ochii mei încă mai încearcă să se obişnuiască
îmi arde gâtul
parcă aş respira nisip
iar asta e numai o parte a poveştii

nu mi-a luat mai mult de 30 de secunde
am fugit fără să privesc inapoi
nu mai voiam nimic
nu mai voiam să fiu bun sau măcar viu nu mai voiam
nici să le fac tuturor proştilor pe plac
arată-ne ce ascunzi în palmă, arată-ne!
mă împiedicam la fiecare pas alunecam prin noroi
nu mai puteam nici să urăsc
eram nerăbdător şi ostil şi aş fi primit orice

sunt un iepure uite cum fug

sunt un şoarece într-un labirint îngheţat
zdrobeşte-mi capul mai repede

arată-ne arată-ne arată-ne totul

sunt o insectă brutală şi tânără
iubeşte-mă

Published in: on August 8, 2009 at 8:26 pm  Comments (5)  

Artistul secolului XX

    Voteaza artistul secolului XX la

     http://www.saatchi-gallery.co.uk/artvote/

Galeria SAATCHI propune un top de 500 de artisti  dintre care, in urma voturilor, va fi ales artistul secolului XX. Eu una i-am votat pe Edvard Munch  si Marcel Duchamp (si nu, NU pe Constantin Brancusi din datorie patriotica si atat!). Lista de optiuni e imensa: Picasso (pe care ma indoiesc ca il va surclasa cineva pana la urma, el ocupand constant primul loc de cand a inceput votul), Klimt, Matisse, Cezanne, Modigliani, Braque, Warhol, Miro etc. Puteti vota mai multi artisti (cum am facut si eu de altfel) dar un singur vot per artist. Atata timp cat va castiga un suprarealist sau un expresionist, eu sunt fericita 😉

edvard_munch

Published in: on August 4, 2009 at 11:19 am  Comments (2)  

Lucruri simple

Numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată –
casa umbrită în care dormeam până târziu,
fereastra prin care priveam lumea indiferentă trecând
prin faţa porţii;
după-amiezile când coboram fără să mă gândesc la nimic.
(O singură dată gândisem la vorbele ei. Sunt atâţia bani
în lumea asta
şi atâtea feluri de-ai obţine. Nu mă interesează. Oamenii
vor să se drogheze. Eu mănânc o prăjitură, beau un suc,
merg, adică, pe drumul drept.
Sunt o fiinţă liniştitoare, nu crezi? Sunt un om
simplu, liniştit.
Desigur, minţea.)
Liniştea nu este deloc un lucru simplu,
aşa cum am crezut mai demult –
uneori simţi cum cade ceva de la o înălţime imensă
în tine – un obiect despre care nu ştii nimic
şi în liniştea aceea aştepţi bubuitul care să însemne
sfârşitul căderii. Înălţimea este nebănuită,
obiectul se mai află mult timp în cădere, ţinându-te
încordat.
Cu puţină şansă ai putea să uiţi –
nimeni nu ne-a simţit lipsa nici prezenţa. Ne gândim la
preocupările simple, casnice sau de sfârşit de săptămână, când,
poate, vom ieşi câteva ceasuri la aer curat, să fumăm mai puţin.
Spunem cuvinte obişnuite, ca în primele clase de şcoală, când
copiii învaţă despre subiect şi predicat şi dau exemple de
propoziţii: Calul paşte iarbă pe deal. Oamenii se întorc de la câmp.
Sau atâtea altele
aşa cum am dat uitării întâmplarea din gară,
când am sosit prea târziu la peron, trenul plecase
şi făceam cu mâna cuiva nevăzut,
din tren nu ştiam ce mână îmi răspunde sau dacă
îmi răspunde vreuna.
Nici uitarea nu este deloc un lucru simplu.

Iustin Panţa

(poem imprumutat 😉 de pe blogul lui white noise http://whitenoise4ever.blogspot.com/2009/08/poemul-de-sambata-18.html )

Si in lectura Adelei Greceanu:

Published in: on Iulie 18, 2009 at 6:43 pm  Comentarii închise la Lucruri simple  

Epopeea lui Ghilgameş -o piesă spectaculoasă

ghilgamesh-afis

Mă bucur foarte mult că am apucat să văd Epopeea lui Ghilgameş (a cărei premieră a avut loc prin martie anul acesta la Odeon) înainte de închiderea stagiunii ( căci din păcate inevitabilul s-a produs :((( ). Acum un an am fost la Hamletmachine al aceluiaşi minunat Dragoş Galgoţiu şi de atunci mi-am spus că nu o să ratez nicio piesă de-a lui pe viitor. Din păcate (sau din fericire) Dragoş Galgoţiu e un regizor mult prea complex pentru a fi înţeles de mulţi dintre spectatorii care, cu creierele obosite, aleg să părăsească sala înainte de finalul piesei sau să nu aplaude ostentativ la final, stând cu nesimţire pe scaune şi motivându-şi în gura mare decizia pe holul teatrului după încheierea piesei „eu nu am înţeles nimic din piesa asta”. Cel puţin sunt sinceri. Pentru că într-adevăr Dragoş Galgoţiu e un elitist care nu face rabat de la standardele sale de dragul comercialului, care nu priveşte o piesă de teatru din perspectivaă negustorească, mai inserând pe ici pe colo un cântecel (cum face de la o vreme Radu Afrim) sau o glumiţă cu trimiteri sexuale. Dragoş Galgoţiu nu e un simplu regizor, ci un artist.

Maratonul de trei ore şi jumătate de încântări vizuale numit Epopeea lui Ghilgameş urmează acelaşi traseu ca şi Hamletmachine: decoruri şi costume spectaculoase, care nu au rolul de a distrage atenţia de la conţinut (aşa cum se întâmplă de multe ori) ci de a-l valoriza pe deplin. Andrei Both e deja un nume cunoscut şi apreciat printre iubitorii de teatru datorită decorurilor fastuoase care îi poartă amprenta. Doina Levintza de asemenea la capitolul costume. Iar actorii care au fost distribuiţi în piesă sunt numai unul şi unul: Gabriel Pintilei (pe care l-am remarcat de prima dată când am fost la Odeon, acum şapte ani) este extraordinar în rolul Orbului, alături de radu Iacoban – Păstorul – care a fost o surpriză foarte plăcută pentru mine dat fiind că era prima dată când îl vedeam într-o piesă (sau cel puţin nu l-am remarcat până acum), de Oana Ştefănescu în rolul mamei lui Ghilgameş, zeiţa Ninsun (un rol de o eleganţă fermecătoare), de minunatul Constantin Cojocaru care ne încântă cu povestea visului său apocaliptic spre finalul piesei, de Enkidu – Istvan Teglaş, un rol dintre cele mai dificile din câte am văzut vreodată (dar cu siguranţă flexibilitatea mişcărilor, elasticitatea gesturilor i le datorează dansului din direcţia căruia a ajuns în teatru) şi Meda Victor, partenera lui în rolul lui Shamhat.

Paradoxal, cel mai slab rol îi aparţine după părerea mea tocmai personajului principal al piesei – Ghilgameş (nume pronunţat de actori în mod ciudat, cu accentul pe prima silabă) interpretat de Tudor Aaron Istodor. Dacă nu l-aş fi văzut în piesa Deformaţii aş fi crezut ca e un actor extrem de slab după rolul din piesa asta. Dar având în vedere cât de expresiv a putut fi în piesa tocmai amintită, nu pot să mă gândesc decât că rolul ăsta pur şi simplu nu i se potriveşte. De altfel chiar mă întrebam înainte de piesă cum va arăta trecerea de la băiatul din faţa blocului la maiestuosul Ghilgameş. Şi nu a arătatt bine deloc. Sunt actori care pot interpreta la fel de convingştor indiferent de genul piesei în care joacă, dar din păcate Tudor Aaron Istodor nu e unul dintre ei. Un rol şters, o faţă imobilă, inexpresivă, o privire goală din efortul de a părea adâncit în gînduri. Chiar nu mă aşteptam.

Un alt punct minus ar fi muzica preluată din Requiem for a Dream care, deşi potrivită tonalităţii piesei, a fost deja prea exploatată de când s-a lansat filmul pentru a mai avea acelaşi impact; oricum nu mi-a plăcut ideea în sine de preluare ( – nonoriginal). Pe deasupra, în program scrie „coloana sonoră semnată Dragoş Galgoţiu” (e drept, au mai fost şi alte fragmente muzicale dar chiar şi aşa..). În plus, atâta timp cât există Vlaicu Golcea, de ce să nu apelam la muzica minunată care îi poartă amprenta ;).

Astea ar fi cam singurele lucruri de reproşat, oricum strivite de punctajul ipotetic pe care l-aş oferi piesei – 9 din 10. Păcat totuşi de distibuţia neinspirată a lui Tudor Istodor. Mă gândeam ce maiestuos ar fi fost de exemplu Gabriel Pintilei în acest rol. Dar per ansamblu se iartă 🙂 Epopeea lui Ghilgameş rămâne o piesă impresionantă.

P.S. Felicitări şi celor de la lumini, care au avut un rol capital în crearea atmosferei piesei

ghilgamesh_7ghilgamesh_6ghilgamesh_5ghilgamesh_3ghilgamesh_1<

Published in: on Iulie 17, 2009 at 7:01 pm  Comentarii închise la Epopeea lui Ghilgameş -o piesă spectaculoasă  

Ecrane în pictură

 
Pe Florin Ciulache l-am descoperit pe Galeria Posibilă (http://posibila.ro/index.php?ce=artisti&id=77&art=rep), un site cu lucrări ale unor artişti talentaţi mai puţin cunoscuţi. E un artist cu o amprentă originală, care a ales ca temă principală a picturilor lui ecranul televizorului, al calculatorului sau hidranţi. Artist postmodernist prin excelenţă, Florin Ciulache e un pictor altfel, care îşi găseşte inspiraţia prin imersiunea în realitatea cotidiană şi nu prin sustragerea de la ea.

” Florin Ciulache este un pictor arhivar de imagini iconice. De aceea nu inchide televizorul sau computerul atunci cind lucreaza. Pentru el, imaginile cu putere nu mai pot veni decit via media. Este primul iconar laic al societatii mediatice romanesti”. (Dan Popescu)

Expoziţii personale:

2007, „Personal Computer”, Galeria Posibilă, Bucureşti
2006, “Retinal – Seducţie”, Sibiu, Cluj-Napoca, Miercurea-Ciuc, Bucureşti
2005, DESPRE FOC, Galeria Posibilă
2004, NO SIGNAL, Galeria Posibilă

 Un clip cu lucrările artistului de la Hart Gallery 2008

http://www.youtube.com/watch?v=Bh2zrmNppnY&feature=related

Published in: on Iulie 17, 2009 at 5:42 pm  Comentarii închise la Ecrane în pictură  

by Mitoş Micleuşanu

  Habar nu aveam că Mitoş Micleuşanu, pe lângă faptul că e un prozator excelent, cu stilul lui experimental pur şi simplu electrizant, este şi un talentat pictor, fotograf şi desenator, aşadar un artist desăvârşit (şi totodată muzician, el fiind the man behind Planeta Moldova şi autorul albumului de muzică ambientală Pneumaton). L-aş considera în egală măsură dramaturg, având în vedere gradul de teatralizare al prozei lui (dovadă faptul că textele lui sunt în proporţie de 85% cele care au stat la baza piesei „Deformaţii”, despre care am scris într-un post anterior). I-am descoperit blogurile întâmplător (încântătoare întâmplare): unul dintre ele conţine  picturi şi fotografii, celălalt desene. Am fost atât de fericită de descoperirea asta, încât mi-am salvat lucrările lui pictură cu pictură, desen cu desen şi fotografie cu fotografie. Aşa am aflat că de fapt Mitoş Micleuşanu a ajuns în literatură via arte plastice (a avut numeroase expoziţii înaite de a se apuca de scris în mod oficial, a urmat liceul de arte plastice şi academia de arte vizuale, ba chiar există şi un album cu lucrările lui numit Amokalipsis). E o armonie fantastică între lucrările lui scrise şi cele vizuale, o concordanţă care mă face să visez la o expoziţie by Mitoş Micleuşanu, în care fiecare desen, pictură şi fotografie să fie însoţite de câte un fragment din Organismecanisme, Kombinatul, Tuba Mirum sau Kasa poporului.
02_1
Apocalipsa

 

 

 

 

 

 

 

 

picturi şi fotografii de Mitoş Micleuşanu
http://ermetic.blogspot.com/

desene de Mitoş Micleuşanu
http://lobotomat.blogspot.com/

albumul Pneumaton

http://www.archive.org/details/diafragma_937

Mitos Micleusanu citind un poem alaturi de Mihai Vakulovski

Published in: on Iulie 17, 2009 at 10:27 am  Comentarii închise la by Mitoş Micleuşanu  

Vladimir Moldavsky

Pictor ucrainean contemporan suprarealist (cum altfel? ;-), specializat în portrete (fascinant de) groteşti. Unele dintre picturi sunt realizate împreună cu James Sebor, pe siteul căruia l-am şi descoperit de altfel, la rubrica guests. Mi se pare mai complex decât Sebor, are un stil mult mai unitar şi mai personal (şi muuult mai multe lucrări)

…şi un album cu lucrări black & white

Published in: on Iunie 20, 2009 at 11:24 am  Comments (4)  

James Sebor

Creator al unui univers minimalist si tehnic pana in cele mai mici detalii, aflat la granita dintre ludic si grotesc – James Sebor

„I paint to explore the hidden realms of the psyche, to express the anguish and beauty of life and just to see “What will happen if I try this?”
Site-ul oficial al artistului: http://www.seaboarcreations.com/

Published in: on Iunie 19, 2009 at 5:48 pm  Comentarii închise la James Sebor  

Sombreros

Update post-vizionare spectacol: Am venit dezamăgită de la Sombreros, nu mă aşteptam să fie aşa. Mi s-a părut un spectacol lipsit de unitate prin trecerile bruşte de la momente lirice la cele amuzante, de cele mai multe ori de un umor ieftin, uşor digerabil (clasicul accent pe sexualitate etc). Nu îmi plac spectacolele lipsite de eterogenitate. Sombreros ar fi putut fi în egală măsură un spectacol reuşit de circ sau de teatru, unul sobru, dramatic, sau unul vesel, alert, cu o atmosfera colorată strident. Dacă era ori una, ori alta, era perfect. Dar aşa a fost un ghiveci (un simplu exemplu – muzică clasică alături de latino). Mi-a părut teribil de rău la gândul ce act artistic desăvârşit ar fi putut fi acest Sombreros. Jocurile de lumini şi de umbre au fost într-adevăr spectaculoase, dar nu îndeajuns pentru a crea acel efect de transă cu care s-au lăudat la început francezii. Iar comparaţia cu Angelin Preljocaj (şi al său excelent spectacol Alba ca Zăpada) e complet nejustificată, chiar nu văd ce i-ar putea lega înafară de faptul că sunt francezi amândoi. Şi asta numai pentru că Philippe Decouflé e un nehotărât care vrea să împace toate genurile şi registrele deodată. Păcat.

12-solo lg_solo_scared_jump_500 GERMANY-FRANCE-DANCE-FESTIVAL-MOVIMENTOS GERMANY-FRANCE-DANCE-FESTIVAL-MOVIMENTOS

Un spectacol de dans contemporan şi multimedia semnat de unul dintre cei mai apreciaţi coregrafi francezi, Philippe Decouflé (în colaborare cu Compania DCA). Va avea loc la Opera Română din Bucureşti, pe 18 şi pe 19 iunie la ora 19.00 iar pe 20 iunie la ora 18.00.
Am fost azi să-mi iau bilet şi am fost surprinsă de faptul că în ciuda preţului foarte mic (26.5, respectiv 7.4 (!!!) lei) mai rămăseseră o mulţime de bilete nevândute. Cu siguranţă e un spectacol deosebit, sunt convinsă de asta atât din ce am citit în cronicile de pe diverse situri şi din programul Institului Francez, cât şi din comparaţia lui Philippe Decouflé cu Angelin Preljocaj, un alt mare coregraf francez al cărui spectacol Alba Ca Zăpada am avut ocazia să-l văd anul trecut prin iarnă şi de care am fost pur şi simplu fascinată.


„Sombreros este un spectacol coregrafic total, care îmbină arta video, muzica, teatrul, cinematograful şi, desigur, dansul, într-un vârtej plastic fascinat. Pe muzica lui Brian Eno, imaginile – omagiu lui Murnau şi filmelor „Western Spaghetti” – se succed în ritm alert umbre chinezeşti gigantice, strălucitoare, în alb şi negru, efecte vizuale produse printr-o tehnologie de cel mai înalt nivel, dar şi mijloace ingenioase cum ar fi, de exemplu, o lanternă, totul animat prin graţia energică a zece dansatori, actori şi muzicieni ai companiei DCA.

Urmărind Sombreros înţelegem de ce acest coregraf emoţionează şi încântă, de 20 de ani, publicul din lumea întreagă. Între banal şi extraordinar, între registrul popular şi cel sofisticat, între proximitatea cu publicul şi poezia elegantă, între simplitate directă şi virtuozitate, spectacolele sale abordează în profunzime ideea de divertisment, lăsându-ne, în acelaşi timp, emoţionaţi, amuzaţi şi, mai ales, încântaţi!”

Published in: on Iunie 16, 2009 at 6:04 pm  Comments (1)  

Deformaţii – O piesă suprarealistă

De acum 3 ani, când a avut loc premiera la Teatrul Luni de la Green Hours (unde se joacă în continuare), am revăzut piesa asta de 5 ori. Cu ocazia uneia dintre reveniri, am filmat câteva fragmente, cu gândul de a le da mai departe iubitorilor de teatru adevărat (adică VIAŢĂ pe pâine). Piesa are la bază texte scrise de Claudiu Komartin, Adina Zorzini (care joacă şi în piesă şi e absolut minunată) şi Mitoş Micleusanu (cea mai mare parte dintre texte fac parte din Organismecanisme, un volum la fel de suprarealist ca şi piesa, din care am postat mai jos câteva fragmente). Nu auzisem de niciunul dintre actorii din piesă înainte să o văd, sunt toţi actori tineri, incredibil de talentaţi, de expresivi, unul mai surprinzător ca altul : Toma Dănilă, Tudor Aaron Istodor, Adina Zorzini, Iulian Gliţă, Diana Cavallioti (singura care nu se ridică la nivelul piesei din cauza accentelor de patetism şi a neverosimilităţii scenelor pe care le interpretează individual şi care reuşesc să plictisească, dar în scenele jucate alături de Toma Dănilă sau de Adina Zorzini e ok).
Mult umor, multă poezie, multă joacă şi multă dramă în acelaşi timp… Deformaţii e o piesă imposibil de uitat, pe care nu poţi să nu o adori şi la care nu se poate să nu-ţi doreşti să revii. Pentru că e pur şi simplu altceva.

Multe, multe fotografii pe blogul Adinei Zorzini:
http://artazorzini.blogspot.com/2008_03_01_archive.html

Şi mai jos clipurile filmate de mine:

Câteva fragmente din textele care au stat la baza piesei găsiţi aici:

http://deformatii.blogspot.com/

Branhimera

Maftei a găsit Branhimera într-o vară, în urma accidentului cu obuzul din flori. El încerca să-şi găsească trupul cu privirea şi dintr-o dată, o vede… Branhimera nu s-a lăsat atinsă, a fugit ca o jivină goală şi s-a ascuns în pădure, nu departe de trupul cu schija aspră. Era o Branhimeră din flori, ca obuzul, dar era moale şi nu sărea în aer… Semăna cu un copil expirat, era un fel de inimă dezgolită… Avea glezne imposibile şi de fiecare dată şi le frângea, din neatenţie probabil sau din incapacitatea de-a traversa mlaştina cu sat scufundat. Mai demult, Batrânul Colivar i-a spus lui Maftei că Branhimera se va naşte din sângele lui, împrăştiat lângă pădure. Maftei a încercat să-şi stingă dorul în fântână, dar graurul era acolo, îi zâmbea din vârful răstignirii ca un martor de smoală. Maftei s-a ferit de ochii lui, a plâns şi a plecat cu dorul nestins. Iubita lui, nevasta altuia îl aştepta în pădure. Au fugit în pădure, au tot fugit până când au dat de florile care aşteptau sângele. Branhimera îi aştepta ascunsă în sine, nu departe de trupul de fier. Plângea şi netezea vertebrele obuzului somnoros. Era un joc prea complicat, un sistem tragic de descompunere imediată a lucrurilor. Branhimera ţipa şi se agoniza ca o pierdere de minte, încerca să-i alunge, dar vara era prea crudă… Maftei a murit toată vara, împreună cu femeia ce purta plodu’ altuia. Mâinile lor şi astăzi se mai ţin, lângă o scorbură de vulpe surdă.

Urechelniţa

Ieri noaptea urechelniţa viselor mi-a pătruns în ureche din nou. Mi-a mistuit creierul, iar în golul ce rămase, în întunericul sferic din craniul meu, a împletit un vis, o plasă dintr-un fir subţire, tremurător… Am visat-o pe Maria, sub capacul greu, împânzit de galeriile carilor. Era în rochia ei preferată, indigo cu flori galbene, un fel de mov înveninat. Râmele îndrăgostite şi oarbe, ascultau povestea ei despre neîmplinire. M-am trezit, am deschis ochii. Două fascicule de lumină au pătruns în pustiul sferic al minţii mele şi plasa împletită de către urechelniţă s-a aprins. Sfârâia şi se topea fumegând, iar urechelniţa s-a speriat şi a ieşit din urechea mea. A sărit jos şi a dispărut printre scândurile podelei şubrede. Aş fi putut s-o prind, s-o zdrobesc, dar ţineam la ea, mă obişnisem cu singurătatea pe care mi-o mângâia această urechelniţă a viselor. Nu se ascundea tot timpul. Numai dimineaţa, când lumina pătrundea în cuibul ei din capul meu, carbonizând păienjenişul zămislit în toiul nopţii, urechelniţa fugea şi se ascundea, dar se întorcea repede din ascunzătoare şi aproape toată ziua se plimba în voie prin casă.
În fiecare zi aveam musafiri, rude, prieteni, străini şi tare-mi era frică pentru urechelniţa mea. În orice clipă, cineva putea s-o strivească, dar ca prin minune, nu se întâmpla niciodată. Urechelniţa se plimba neînfricată printre ei, ocolindu-i, presimţind cine şi unde va călca, iar eu, resemnat, ascultam consolările mulţimii. Aveam impresia că ieşeam din timp, împreună cu urechelniţa invincibilă, dar astăzi, totul s-a spulberat…
Nu ştiu, spre fericirea sau nenorocirea mea, când au sosit musafirii, printre prieteni şi străini, am remarcat o femeie, o intrusă, care după atâta timp de hibernare meditativă, m-a făcut să tresar fascinat. N-o cunoşteam. Avea ochii negri, iar buzele aproape albe. Urechelniţa se plimba prin locuinţa mea, ocolind mulţimea, ca întotdeauna, dar atunci când străina s-a îndreptat către mine, un singur pas a făcut şi urechelniţa mea a dispărut sub talpa ei. A strivit-o. A omorat-o fără să-şi dea seama, privindu-mă drept în ochi, pierdută… S-a apropiat şi mi-a întins mâna subţire. Am auzit primele ei cuvinte, calde, ca un chihlimbar… “Condoleanţele mele!” Apoi străina mi-a spus cu o voce schimbată, şoptită: “Eu sunt Maria. Dar sincer, îmi pare rău pentru coincidenţă şi sper să nu te întristeze prea mult.”

Petruşka – porcul trist

Într-o dimineaţă, Petruşka – porcul trist, s-a trezit, s-a uitat în părţi şi a întrebat: De ce, de ce acum, de Crăciun? Dar n-a apucat el bine să se întristeze, că a intrat Gavril – gospodarul, cu baioneta în mâna vânjoasă şi a spus: Hai Petruşka, lasă poeziile şi hai, oaspeţii vin mâine, iar piftia încă nu-i gata. Petruşka s-a uitat întristat la Gavril şi l-a întrebat: De ce, de ce? Spune-mi, ce ţi-am făcut? Cum adică ce mi-ai făcut, a întrebat Gavril. Nu mi-ai făcut nimic, dar aşa se cuvine, asta-i soarta Petruşka, ăsta-i destinul… Cărniţa e bună, şi doar n-am cheltuit cu tine degeaba atâtea castroane de lături, atâta zahăr, atâta pâine. Atunci Petruşka a spus: Bine gospodarule, fă cum vrei, dar aş vrea să-mi îndeplineşti o dorinţă înainte de moarte. Aş vrea să te duci la editură cu poeziile mele şi să încerci să le publici. Dacă voi fi mort, ei o să publice neaparat o carte, iar tu, gospodarule te vei îmbogăţi şi vei deveni boier. Şi dacă vei deveni boier, te rog mult să-mi faci şi mie un mormânt mai frumos, măcar o lespede de marmură pe care să fie scris numele meu, Petruşka, şi o poezie de-a mea nu prea mare. Aceasta:

Treuca mea e mititică
Sunt murdar şi singurel
Viaţa-i scurtă dar frumoasă
Vreau un rai mai mititel

Gospodarul înlăcrimat s-a apropiat de porc, l-a scărpinat după ureche şi i-a spus: Îţi promit Petruşka, voi duce poeziile tale la editură.
Piftia a fost bună şi familia a mâncat în linişte şi smerenie, evitând să-şi intersecteze privirile.

Omida care linge luna

Omida care linge luna s-a născut în 1993, într-o familie de omizi nevoiaşe, nu departe de localitatea Ciorba Lupului. Tatăl omizii, un vierme de mătase înstărit şi respectat în cercurile omizilor intelectuale, nu s-a afirmat în timpul vieţii şi a încercat să se afirme în timpul morţii, prin intermediul sistemului de multiplicare a reţelei U1. Această reţea a fost interzisă în 1998, iar tatăl omizii care linge luna a fost nevoit să abandoneze sistemul de multiplicare. Mama omizii, un soi de larvă intelectuală foarte sufletistă, dar mai puţin raţională, a lucrat o perioadă la uzina de zahăr, dar a intrat în şomaj din cauza reducerii personalului care prefera mai mult de nouăsprezece linguriţe de zahăr la ceai. În semn de protest omida a pornit o campanie foarte stranie, dar a eşuat.

De mic copil, Omida care linge luna, a rămas singură, deoarece maică-sa a fost închisă la ospiciul supraetajat, Piramida lui Pavluşa, iar taică-său nu mai dădea semne de viaţă. Omida a fost nevoită să-şi poarte singură de grijă, a studiat o vreme îndelungată învăţăturile marelui Colibaba, iar în anul 1999 s-a călugărit şi s-a înscris în armata de profanare a culturilor muribunde din Valea Ostrov. În iunie 1999 omida a refuzat premiul “Schizo” pentru cel mai dur comportament în timpul campaniei de profanare a mormintelor, iar în august a fost selectată pentru misiunea spaţială “Purceluşii de oţel” şi a vizitat planeta ucigaşă Gluba, unde a exterminat răul. În octombrie Omida care linge luna s-a întors în livada natală şi s-a înscris în Dimensiunea a Doua. Aceasta dimensiune a fost înfiinţată de către Untilă Imunocidu în 1892, la Calaraşii Moi.

(fragmente din ORGANISMECANISME de Mitoş Micleuşanu)

Published in: on Iunie 14, 2009 at 1:06 pm  Comentarii închise la Deformaţii – O piesă suprarealistă  

Telenovelă în teatru-Portretul doamnei T

Portretul_doamnei_T_000.sized
Avertizare: Cronica de mai jos îi va scandaliza pe cei care nu cunosc conceptele de „simţ critic” şi „selectivitate” şi care cred că această cronică ar reflecta viziunea mea generală asupra lumii (Thank God, NO :))). Câtă vreme există teatre precum Odeon, Act, Naţional, regizori precum Alexandru Dabija, Radu Afrim şi Dragoş Galgotiu, dramaturgi români precum Matei Visniec, acest lucru nu se va întâmpla. Şi din fericire mereu vor exista oameni minunaţi ca ei

Teatrul Mic este teatrul cu cea mai urâtă sală din câte mi-a fost dat să văd vreodată. Iar piesele sunt pe măsură. Ultima dată când am ajuns aici am plecat la mijlocul piesei (e vorba despre moralizatoarea „Cum gândeşte Amy”), iar când am văzut ca „Hamelin, legea tăcerii” a primit premiul pentru cea mai bună piesă la Festivalul de teatru de la Braşov nu am putut decât să mă mir şi să-mi spun că e probabil excepţia care confirmă regula.
Zilele trecute am fost la piesa „Portretul doamnei T” , la care mi-am luat bilet ca să o văd pe marea actriţă Olga Tudorache. Mare naivitate să te duci la o piesă numai pentru actorii care joacă (era cât pe ce să fac prostia asta şi cu „Iubiri interzise”, noroc că s-au ars alţii înaintea mea). Pretenţiilor de piesă psihologică li se opune o piesă simpluţă, slăbuţă, o telenovelă îmbârligată care sună cam aşa: pictorul Marius e trimis de fiul doamnei T, Andrei, plecat de multă vreme în Australia, să îi facă acesteia portretul. Timp de jumătate de piesă, doamna T încearcă să ghicească cin’ să fie cel care vrea un portet cu ea, prilej ca să întrebe de trei ori la rând dacă nu cumva e vorba despre actorul Doru, o iubire de-a ei din tinereţe pentru care s-a făcut actriţă. Din vorbă-n vorbă, se ajunge la subiectul Andrei şi la a sa viaţă amoroasă extrem de complicată: Andrei a fost cândva îndrăgostit exact de fosta iubită a pictorului, Roxana (n-o să mai comentez şi în legătură cu numele tâmpite ale personajelor), care între timp mai trăia şi cu pictorul (care la rândul lui avea altă relaţie pe vremea aceea), dar şi cu un boşorog care moare de moarte bună într-o excursie a celor trei, un soi de menage a trois deghizat (este de o mare sensibilitate momentul în care Roxana şi pictorul stau lângă mort flirtând unul cu altul :)). Ei bine, drumurile Roxanei şi ale pictorului se vor intersecta din nou mai târziu, la Roma, unde ca orice artist care se respectă, pictorul locuieşte într-o garsonieră mizeră populată de ploşniţe (prilej pentru doamna T să emită un banc de doi bani despre americanul scârbit de whiskey pentru că miroase a ploşniţă, spre deosebire de bietul rus pentru care strivirea unei ploşniţe e un prilej fericit să-şi amintească de gustul inaccesibilului whiskey). Cei doi se căsătoresc, dar la scurtă vreme Roxana îl va părăsi pentru Andrei (fost student la Medicină, iubitul unei tipe ciudate cu părul mov – Silvia – după cum o descrie doamna T), cu care va petrece o săptămână de vis la mare, după care vor emigra în Australia.
Acum că am epuizat subiectul piesei (de mare complexitate :)), să trecem la suportul tehnic – scenografic al piesei: nenea care se ocupă cu luminile stă undeva în rândul din mijloc şi din când în când, pentru crearea unei lumini difuze, se foloseşte de un … carton maro pe care îl aşază în faţa obiectivului. „Portretul” de pe şevaletul pictorului este o fotografie cu doamna T din piesa „Peşte cu mazăre ” de la Metropolis (=)) pe fundalul căreia se proiectează din când în când imaginea sepia a doi indivizi sărutându-se. Anonima regizoare Liana Ceterchi mai are muuuuult de învăţat de la colegii ei mai mari.
Dar să mă opresc şi asupra altui anonim – Lucian Nuţă – a cărui replică de bază (de mare efect) este „DA”, pronunţat cu o afectare enervantă. Am numărat: sunt peste 40 de da-uri în întreaga piesă (autoarea chiar nu putea să mai renunţe la .. să spunem jumătate dintre ele, atât cât să nu ieşi agasat de cuvântul ăsta monosilabic?). Cealaltă replică, şi ea de mare efect şi compusă tot dintr-un cuvânt monosilabic, este „Ce?”, la care doamna T sare ca o leoaică de fiecare dată (de astă dată doar de vreo 15 ori): „Poftim, nu ce!”.
E adevărat că dintr-un text de doi bani precum cel de Ana-Maria Bamberger nu se putea face mare lucru. O altă remarcă ar fi faptul că talentata dramaturgă ar fi putut măcar să aleagă un titlu care să nu trimită la romanul lui Camil Petrescu, chiar dacă soarta a făcut ca numele de familie al doamnei Olga Tudorache să aibă aceeaşi iniţială.
A, ar mai fi şi afişul urât, pur şi simplu urât (vezi afişele la piesele lui Radu Afrim pentru comparaţie).
Olga Tudorache e o actriţă mare în piese mici. Să ajungi până la vârsta asta fără să fii capabil de simţ critic faţă de piesele în care joci mi se pare teribil de trist, cu atât mai mult cu cât eşti un actor / o actriţă de geniu.

Published in: on Iunie 14, 2009 at 10:45 am  Comentarii închise la Telenovelă în teatru-Portretul doamnei T  

Dans la Odeon

un album de Robertin Iuga

galerie.liternet.ro/slideshow.php?set_albumName=robertin_iuga_dans_la_odeon

Dans_la_Odeon001

Published in: on Iunie 12, 2009 at 8:25 pm  Comentarii închise la Dans la Odeon